0

Tout va bien

Aujourd’hui j’ai enfin fait ma rentrée à la fac. Toute la journée, un cours stupide sur l’historiographie dans les pays latins. La dame, un peu vieille, lunettes, carré plongeant avec une frange inquiétante, à mi-chemin entre long et normal. La frange fait sa propre vie, pas besoin d’essayer de la discipliner car tout est déjà d’un ridicule impérial. Comme la plupart des profs dits spécialistes de la fantastique aire culturelle romane, la madame en question nous parle juste de l’Italie. Moi je casse toujours l’ambiance. Je suis en roumain. Oui, je vous mets la pression. J’adore lever la main et écraser vos rêves où il n’y a que des étudiants en italien et espagnol dans la salle. J’adore entendre vos excuses indignes de vôtre position et salaire, selon lesquels vous ne connaissiez rien sur la Roumanie. Vous êtes des imposteurs. Je le sais, vous le savais aussi, on s’amuse un peu sur ce sujet. Je suis ironique, vous êtes blagueurs, tout va bien, rien ne va changer. On parle un peu sur Dino Compagni, mais cela m’ennuie trop, donc je baille. C’est sur, aujourd’hui je suis plus riche spirituellement, je connais enfin le nom d’un chroniqueur italien. Son nom me fait penser au chien de Fred dans les Flinstones (Les Pierres à Feu, mais je n’ai rien à faire des traductions stupides de l’anglais en français). Je le vois, ridicule, rose, toujours en train de mettre son maître par terre et de le lécher abondamment. Cela me rappelle que je n’aime pas vraiment les chiens, ils sont parfois d’un ridicule frappant. Je commence à rigoler. Mais rien n’empêche que la stupidité et l’absurde continuent, jusqu’au point où on m’adresse la question la plus nulle de ma vie : ‘’Mais pourquoi n’allez vous à Florence ?’’.
Voilà, je vous donne le site d’un groupe de boys que j’aime bien, dont un que j’aime particulièrement. Au moins ils connaissent quelques choses sur la Roumanie : moi et un petit swing de Bucarest très sympa.

http://www.galaswingquartet.fr/
Oh oui, il a neigé aujourd’hui en Provence… paniiiiiiique!

Reclame
3

uau, Radu Tudoran


Cred că mai toţi care (mai) ştiu de Radu Tudoran îl asociază imediat cu Toate pînzele sus! sau poate (şi aici chiar mă îndoiesc) cu Geo Bogza, fiind fratele celui din urmă.
Mare mare paranteză: eu chiar am o curiozitate dementă să ştiu cine naiba l-a mai citit în ultima vreme pe Geo Bogza, în afară de bruma de studenţi de la litere care îl citesc în sictir că vine un examen-> deşi şi aici îmi permit o altă paranteză, pentru că nu pot să bag mina în foc că se mai studiază chiar şi la nivel academic; surprizele sînt de ordinul bombasticului la capitolul ăsta… anyway revenind, ziceam că sînt mega-curioasă să ştiu cine l-a citit pe Geo Bogza în ultima vreme… n-am pretenţia să-mi răspundă cineva pe blog pentru că deep inside ştiu răspunsul.
Oricum, chiar nu vreau să scriu despre Geo Bogza, ci despre frate-său care e un caz interesant pentru mine.
Ceea ce puţini ştiu, sau poate ceea ce mulţi au uitat e că Radu Tudoran a dat unul dintre cele mai bune romane în literatura romînă, şi mă refer la Fiul risipitor, apărut în 1947.
Acum, îmi pare rău că din varii motive (ok, nu am scuză) nu am acces la presa literară din perioada de după, deşi e de înţeles că poate n-ar fi multe de găsit o dată cu instaurarea regimului comunist. Oricum, în cele mai notorii cărţi de critică literară romanul ăsta clar nu apare. La presa literară de-atunci, repet, nu am (încă) acces. Cineva totuşi trebuie să îi fi dat creditele care i se cuvin din plin.
Am terminat azi-dimineaţă de citit romanul, pe la 5 cred. Deja era lumină în cameră. Oricum datele astea sînt neimportante, important e că am avut sentimentul că am citit, pe bune şi fără mişto, un roman greu de tot. De fapt, un roman al paradoxurilor.
Foarte ciudat, e scris la persoana a treia dar e foarte personal, are valoare simbolică dar e de un realism crunt la propriu, e şi liric dar e şi puternic cinematografic.
Din raţiuni care rămîn la interpretarea cititorului, personajul masculin nu are un nume, şi nu numai că nu are nume, dar e unul dintre cele mai interesante personaje ever la capitolul construcţie. E foarte foarte mişto felul în care e introdus în scene, ca şi toată diagrama de ieşiri şi intrări (chiar n-am numărat de cîte ori pleacă şi de cîte ori se întoarce). În final rămîi cu senzaţia că e un personaj-stare. De fapt cred că a atins problema care pe mine mă chinuie de la o vreme, şi anume oamenii ăştia care pleacă de bunăvoie şi care după un timp se întorc exact atunci cînd îi crezi definitiv dispăruţi. Ba mai mult, în cazuri de-astea intervine şi un joc psihologic foarte interesant şi dual între vine/nu vine şi vreau să vină/nu vreau să vină. Ar mai fi o mie de lucruri de spus, e de studiat din plin.
Despre personajul feminin… culmea e foarte bine construit şi de o autenticitate rară. Comparaţia e inutilă dar e mult mai bun decît personajele camilpetresciene care în mintea mea au un iz de tezism, pentru că nu pot să mă hotărăsc cît de autentică este în general vorbind drama (existenţială) a intelectualului. În Fiul risipitor se bate destul de puţin dacă nu deloc pe latura asta.
Ah, şi ca să nu uit, unul dintre cele mai bune sfîrşituri de roman de-de-par-te.
So, de asta spun că dacă romanul ăsta a intrat dintr-un motiv sau altul într-un con de umbră e totally unfair. Totally totally unfair. Nu ştiu de cînd nu s-a mai editat, eu am ediţia de mai sus din ’74, asta spune multe cred.

0

Fire de păianjen still..

cella
Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…

0

Cella Serghi

Vă mai amintiţi de faimoasa chesea cu dulceaţă care dispare misterios în Vizita lui Caragiale? (da, da, toata lumea ştie episodul, inclusiv copiii de clasa a cincea, care btw, la ce s-or fi gîndind ei după ce citesc giumbuşlucurile pe care le face copilaşul ăla?)
Ei bine, se pare că în epocă faza cu dulceaţa, sau mai bine zis cu dulceţurile a fost mult timp de top. Nu ştiu cînd a început şi cînd s-a terminat, dar prin romanele noastre (alea cîte sînt şi cum sînt scrise…) adesea este pomenit ritualul. Se pare că făcea parte dintr-un întreg protocol de primire şi de servire a oaspeţilor şi în plus se găsea şi prin cofetării şi bistrouri.
Acum întrebarea mea e… de unde popularitatea dulceţii printre trataţiile obişnuite? Ăsta nu era cumva un tabiet oriental? (să mă corecteze cineva dacă bat cîmpii, informaţiile sînt puţine şi n-am chef să insist în profunzime) Şi-apoi nu înţeleg cum puteau să mănînce oamenii dulceaţă goală? Nu li se apleca? Ce-i aia să servim dulceaţă? Eu acasă o mănînc doar în iaurt şi în orez cu lapte, rar cu biscuiţi simpli dar în rest nu mă ating de ea pentru că e groaznic de greţoasă.
În fine, trecînd peste paranteza asta lungă, ziceam că parcă aş vrea să scriu despre Pînza de păianjen a Cellei Serghi. Dar parcă n-am chef să scriu nimic eseistico-academic. Aşa că o să zic pe scurt că e un roman care se cam scaldă în două ape. Pe de-o parte am citit pasaje foarte foarte mişto, acum îmi vine în minte plimbarea Dianei Slavu prin cartierul tătărăsc de la Balcic, tot felul de flashuri cu statuia lui Ovidiu, geamia şi Mamaia cu cale ferată şi peron (uau!) şi poate şi altele pe care nu mi le amintesc acum. (mi-am amintit suita de specialităţi gastronomice din care nu lipsesc dulceţurile, sacîzul, cornurile cu nucă, rulourile cu caimac… culoarea locală e miştocuţ surprinsă, să zicem) Pe de altă parte m-au omorît pasajele patetice, pendularea constantă între dragostea pentru Michi şi dragostea pentru Alex, autoanaliza şi încearcarea de a explica anumite acţiuni şi gesturi. Partea care mi-a plăcut e că în spatele fiecărei siluete masculine tronează Petre Barbu. Nu vă zic cine e, citiţi cartea şi o să aflaţi.
Cît despre ce s-a tot spus despre cartea asta, ba că e feministă, ba că Margaret Mitchell, oricum nu aş îmbrăţişa nicio viziune. Ba mai mult, cred că pasajele melodramatice ar fi fost suportabile dacă personajele ar fi fost mai puternice. Cred că ăsta e minusul overall, sînt niste personaje parcă nedefinite. Şi mă refer la absolut toate. Nu extă un contur precis, o tuşă finală care să cadă frumos şi să dea bine. Inclusiv în cazul Dianei Slavu, parcă toate dominantele se anulează reciproc şi nu lasă la sfîrşit nimic, sau lasă prea puţin.
Totuşi, eu sînt mulţumită că literatura asta a noastră a produs şi un asemenea roman, dacă personajele alea ar fi fost mai înfipte puţin, poate că aş fi ridicat steguleţul victoriei. Dar aşa nu…

P. S. Plec în vacanţă poimîine aici. M-am înarmat deja cu costum de baie, loţiune de plajă, cărţi, filme, laptop şi speranţe de wireless.
Btw, m-am gîndit să inaugurez o super nouă categorie pe minunatul meu blog, care o să se numească steguleţul victoriei şi în care printre altele o să povestec despre cum citesc eu din cînd în cînd cîte un roman din frumoasa noastră literatura naţională. Povestind, o să şi încerc să argumentez dacă merită sau nu ca steguleţul victoriei să fie ridicat de gingaşa mea mînă în cinstea lui…
Stay tuned, în episodul următor Mihail Sebastian cred…