0

Până când?

Vorbește Liiceanu, într-unul din textele de pe Contributors, despre neimplicarea cetățeanului în viața politică. Despre pasivitatea generală a ultimului sfert de secol, despre felul în care, din lipsa de reacție a societății civile s-a ajuns, de la furtul din banii publici la plagiate și la fapte de-a dreptul cutremurătoare, cel puțin penale, ca cele din scandalul dezinfectanților diluați din sistemul sanitar.

Ne îngrozim zilnic când, cu ajutorul jurnaliștilor, mai iese la iveală o nedreptate, o neghiobie, o nesimțire de proporții colective care ar trebui să ne afecteze pe toți în parte.

Este, de altfel, un mix ciudat… un amestec de teamă și de lașitate, combinat cu pură ignoranță. Ca să îți ceri drepturile trebuie să le cunoști. Trebuie să citești deci, niște texte de legi, niște coduri civile, penale, o constituție, poate niște cărți de drept internațional.

Să-ți placă, deci, lectura.

Trebuie, de altfel, sa fii la curent și cu modificarile, și cu legile noi, și cu tot balamucul televizat când se dă vreun vot în plen. Să fii la curent și să întelegi. Să știi care e procedura, și ce fac eventual oamenii ăia acolo. Să știi când intră legea aia în vigoare și cum te pleznește pe tine în mod direct, cetățeanule.

Din păcate, pe lângă lecturile lipsă din textele de legi ne mai caracterizează și o atitudine umilă, tăcută, asuprită. Ferească Sfantul să avem niște standarde înalte. Să vrem mai mult și chiar să credem, pe bună dreptate, că îl merităm… doar ne-am mulțumit cu puțin dintotdeauna și am supraviețuit.

Mă gândesc cu groază cum poți să accepți un salariu debutant de 1138 de lei ca profesor. Cum și de ce? Ți se pare că poți să trăiești cu banii ăștia 30 de zile? Ți se pare în regulă ca după 15 ani de școală, o diplomă de licență și un examen de titularizare să nu îți poți plăti măcar o chirie? E mișto să stai cu părinții, nu? Să îi felicităm și pe ei că nu-și pun mâinile în cap când văd ce se-ntâmplă. Aplauze.

Despre rezidenți ce să mai spun, aceeasi umilință. Cu toate astea sistemul merge înainte. Indiferența, combinată cu descurcăreții de serviciu și cu munca la negru, dublată de pasivitatea generală și de mentalitatea greșită a generațiilor mai în vârstă mă ating pe mine personal.

Pe această cale aș vrea tare mult o ședintă de privit adânc în ochi. Aș vrea să îi privesc în special pe cei care au tăcut când trebuiau să vorbească. Pe cei care au dat șpagă. În spitale, în școli, la locul de muncă. Pe cei care nu și-au asumat riscuri. Pe toți fricoșii acestei țări mi-aș dori cu stete să îi privesc în ochi. Pe toți care au crezut că ‘altfel nu se poate’. Pe toți cei care ați făcut și faceți în continuare compromisuri grosolane. Pe toți cei care acceptați cârpelile. Pe oamenii care nu s-au luptat nici măcar un pic pentru visele lor personale, oricare ar fi fost ele. Greșelile voastre m-au făcut pe mine ceea ce sunt azi.

Eu nu îmi pot face meseria. Eu nu pot să trăiesc la 28 de ani cu 1138 de lei pe lună. Eu nu vreau să stau cu părinții. Nu vreau să particip la gluma asta proastă. Nu vreau și nu mi se pare drept. Prin urmare, la fel ca și voi, cârpesc și eu. Fac compromisuri, fentez, ocolesc. Încropesc ceva. O idee de viață.

Până când?

Reclame
0

Creierul

Fiecare are, în adâncul creierului, realitatea lui, utopia lui, lumea pe care a construit-o prin puterea imaginației. Dincolo de lumea asta, cea adevărată ne halește ca un monstru. Mestecă cu poftă, jupuind cărnuri, picioare, vene, zgârciuri.

 

Dacă ar fi să desenez viața, aș desena o gură însângerată mestecând bucăți din noi, ciopârțite și dezmembrate.

 

Până la urmă, creierul este cel care ne păcăește. Nu sunt umorile, nu este  inimia. Creierul este trădătorul, cu modul lui bizar de funcționare, generator de vise, iluzii, receptări subiective. El filtreaza realitatea, el nu este autentic. El ne încurcă. El este piedica.

Iată-ne în punctul ăsta, cu gogoașa asta defectă îndesată în țeastă.

Dacă am ști măcar să o oprim. Dacă cineva ar ști cum să își oprească propriul creier…

0

Cine suntem

Suntem suma obiectelor, a culorilor și a mirosurilor cu care am crescut. Suntem adierile din copilărie, anotimpurile care aveau ceva specific. Suntem verile care însemnau ceva, vacanțe, călduri tropicale, seri răcoroase, nopți pline de stele deasupra blocurilor din fața Institutului. Suntem prăjiturile cu gem de prune și baclvalele, și tocănițele de cartofi din fiecare farfurie de după-amiază. Suntem jeleuri la găletușă și gume Minti. Suntem Eti Pufi moi cu fulgi de cocos.

Suntem primele noastre telefoane mobile și suntem primele mesaje trimise. Suntem conversațiile de la unsprezece noaptea, de după cutremur. Suntem caitele cu șiruri și integrale. Suntem frica de bac, suntem fustele și blugii și gecile pe care le-am purtat. Suntem prima țigară fumată în parc la primărie, în clasa a noua. Suntem trenurile cu care am umblat, gările mici, ghiozdanele burdușite. Suntem proprii noștri bocanci plini de nisip.

Suntem lacrimile noastre la sfârșitul Titanicului, suntem primul nostru dans la discotecă, suntem primele noastre dedicații la microfon și primele întâlniri. Suntem plimbările din Tăbăcăriei. Suntem majoratele noastre, suntem melodiile noastre, suntem cadourile primite. Suntem plânsul și râsul și tristețea. Suntem frica și versurile. Suntem nesiguranța. Suntem toate cărțile citite. Suntem cărțile visate. Suntem visele noastre din fiecare noapte, grotești, absurde, superbe.

Suntem planurile noastre, suntem eșecurile noastre, suntem casetofoanele cu leduri. Suntem prietenii noștri. Suntem vecinii noștri. Suntem cățeii din fața blocului, suntem pisicii aruncați într-o cutie de carton. Suntem drumurile la bunici. Suntem piciorușele firave ieșind de sub cloșcă. Suntem purcelușii pătați. Suntem strugurii și păianjenii. Suntem leagănele.

Suntem eclipsele de soare și de lună. Suntem cinematografele și delfinariile. Suntem planetariile, suntem gogoșile cu gem.

Suntem totul, totul…

 

0

Pauza

Sarbatorile nu mai sunt. Oricat m-as chinui, de anul asta pot spune cu tarie ca nu mai exista. Sunt convinsa. E o realitate trista totusi, pentru mine, obisnuita sa traiesc intr-un harcea-parcea, intr-o istorie bizara si foarte abstracta. Generatia mea, de altfel, generatia aia care avea absolut toate coordonatele pentru a fi una providentiala (iata, curios, dar nu avem nicio amintire de la Revolutie) a trait un minunat non-timp. Anul asta, pe deasupra, traim de trei luni niste zile eterne cu o temperatura de 10 grade. Ma gandesc cu groaza ca putem sa o tinem asa la infinit. Sa ne trezim ca si pana acum, in anotimpul asta nou pe care nu stiu cum sa-l numesc, in eternele 10 grade. Viata noastra sa atarne numai de aceasca simpla si minunata constanta. Si totul sa se simplifice in profunzime.

Apoi mai sunt si telefoanele, si urarile. Prilejul de a te aduna la o masa, cu familia. Incerc sa-mi imaginez peste cati ani o sa am propria mea familie in jurul unei mese. Ce generatii vor pleca din mine. Ce copii, ce nepoti. Oare o sa-i strang pe toti in jurul unei mese sau nu? Cum o sa arate realitatea de peste vreo 30 de ani, fix in ziua de 25 decembrie. Din pacate, nu vad aceleasi reguli. Ma gandesc cu groaza la ordinea lucrurilor de dinainte de mine si de generatia mea: posesia spatiului. Primordiala si obsesiva posesie a spatiului. Fie ca se cheama teren, apartament, casa. Am si o teorie. Una cumplita care se va confirma. Ca nu mai exista spatiu de posedat si pentru noi. Ca nu numai ca ne-am nascut in afara timpului, dar suntem, betii de noi, si in afara spatiului. In vid, cum s-ar spune…

0

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând