2

It always ends up this way

Mi-e somn.
Dar.
Ia uitaţi ce chestie…

Reclame
0

Bijuterii

Eram undeva într-un oraş necunoscut, într-o casă cu foarte multă lume. Prieteni vechi, cunoscuţi, rude, foşti colegi de şcoli şi aşa mai departe. Casa era a uni vechi prieten care tocmai ce se însurase şi trebuia să mergem cu toţii în altă parte a oraşului pentru petrecerea de după.
Proprietarul casei era încă cu noi, stăteam într-o cameră cu el, mama Mădălinei şi încă cîteva fete. În cameră era semi-întuneric, o atmosferă ciudată şi tristă. Cum intrai, în faţă era o masă mare rotundă, în lateral un pat vechi cu ladă. Fetele săteau pe pat, el stătea pe un scaun, eu începusem să port o discuţi intensă cu mama Mădălinei despre bijuterii. Înşirasem pe masă o casetă întreagă cu inele, lanţuri şi altele; le alegeam şi ordonam.
Doamna Enache se plîngea de momentele în care pierzi o bijuterie dintr-un set. Gen un inel sau un cercel. În momentele ale te încearcă un sentiment de părere de rău foarte special. Am mai vorbit şi de bijutierii din ziua de azi, de felul în care dacă te duci la ei cu argint şi îi rogi să-ţi facă un înlocuitor al unei piese pierdute, plătindu-le manopera, nu mai e ca înainte şi nu e acelaşi lucru. Şi mi-a arătat un set de bijuterii cu o piesă lipsă. Erau nişte bobiţe negre rotunde încadrate de o bandă de pietricele mărunte, argintii şi strălucitoare. Apoi a început să îmi spună despre cum se roagă de Mădălina de nuştiu cît timp să meargă cu ea la bijutier şi să dea comandă de piesa lipsă. Eu între timp am găsit un set complet de bijuterii. Era simplu, cu pietre pătrate roşii.
Înainte să mi-l pun au venit două cupluri şi m-au scos repede afară, să mergem în cealaltă locaţie ca să nu se supere sărbătoriţii. Am luat-o pe stradă. Oraşul era cît se poate de anost. Străzile erau mici şi neasfaltate, am mers drept înainte şi la un momentdat am făcut la stînga spre strada principală. Strada principală, deşi neasfaltată avea linii de tramvai şi tramvaiele circulau. Ca si maşinile, doar că prin nămol. Pe strada principală erau blocuri cu cîte trei etaje, cenuşii şi murdare, unele cu geamuri sparte. Dacă mă gîndesc mai bine arăta a mahala. Cred că genul ăsta de peisaj l-am mai văzut undeva prin Bucureşti. N-aş şti să zic exact zona, dar e de găsit.
După ce am mers puţin pe strada principală am cotit la dreapta. Am citit o plăcuţă cu numele străzii, dar am uitat-o. Am intrat din nou pe o stradă cu case. Casele erau foarte mici şi vechi. Am intrat intr-o curte mică acoperită de o boltă de struguri. Tot drumul m-am certat cu prietenii care mă tîrîseră, spunîndu-le că nu mă simt bine, pentru că nu mă aranjasem, şi voiam să-mi pun bijuteriile. Am mai stat prin curte, m-am întîlnit cu cîţiva prieteni din copilărie şi m-am dus să mă cert din nou cu responsabilii care m-au adus cu forţa, spunîndu-le că nu mă simt bine fără bijuterii şi că mă întorc după ele. Ei au început să se îngrijoreze, că o să mă pierd prin oraş. Le-am zis că nu-mi pasă şi am ieşit pe poartă. Eram puţin speriată şi încercam să-mi amintesc drumul înapoi. Mergeam pe potecă, pe lîngă case, spunîndu-mi că trebuie să ajung la intersecţia cu liniile de tramvai.
Mai mult nu-mi amintesc.
Da’ vă dau de ascultat.

0

balene ucigase si Eraserhead

Daca cineva-si inchipuia ca o sa imi ia mult timp pina la urmatorul cosmar…
Pe linga faptul ca ieri am avut o zi groaznica, nici nu am putut sa dorm pina pe la ora 5 dimineata (atit arata ceasul cind m-am uitat ultima oara). De cind am adormit insa a inceput distractia…
Eram undeva intr-o tabara de fizica (!?) cu multi fosti colegi de generala. Tin minte ca nu fusesem la ceea ce se predase, asa ca am venit doar la lucrarea finala de laborator. Cind am ajuns, laboratorul era sinistru, nu erau becuri, numai luminari aprinse ca sa avem lumina. Imi amintesc ca m-am asezat intr-o banca. Nu aveam foi, nu aveam nimic la mine. A venit intr-un tirziu si profesorul. Era un om mic de statura, cu parul alb, cu ochelari si grasut un pic. Se uita ciudat la mine pentru ca nu ma mai vazuse. Eu imi uitasem parfumul acasa si cind l-am vazut l-am intrebat „nu va suparati, puteti sa-mi imprumutati si mie parfumul dumneavoastra? eu l-am uitat pe-al meu acasa”. Asa ca tipul se duce intr-o camera din spatele laboratorului si vine cu o sticla maricica de forma cilindrica. In sticla era parfum care avea culoarea cognacului. L-am luat si am inceput sa-mi parfumez foile de examen de care intre timp facusem rost. Dupa ce l-am inapoiat, exact linga mine a aparut parfumul meu, moment in care toata sala a inceput sa urle si sa ma faca mincinoasa… Intr-un final s-au calmat, au venit subiectele. Am rugat pe cineva sa-mi explice mai inainte ce aveam de facut pentru ca nu stiam exact… Erau vreo 4 formule cu ajutorul carora determinai niste LITERE cu care mai apoi trebuia sa rezolvi un REBUS… Eu am prins repede mecanismul si am inceput sa rezolv subiectele numai ca la un momentdat mi-a dat ceva de genul „nu trebuie sa te gindesti mereu la moarte” si a fost freaky, m-am speriat, am inceput sa pling, m-am ridicat si am spus ca eu nu pot sa rezolv mai departe pentru ca simt ca voi afla niste lucruri ingrozitoare.
M-am ridicat si am iesit afara. „Afara” era undeva pe malul marii iar in fata mea era o barca si multi oameni se indreptau spre ea pentru a merge sa viziteze un monument. M-am suit si eu in barca, barca a plecat in larg, foarte departe, pina la o statuie care se afla de fapt pe fundul marii, iar din apa nu iesea altceva decit o mina de barbat cu niste linii fine. Toti din barca s-au pozat iar apoi barca s-a intors pe alta ruta. Fara sa-mi dau seama, barca facea turul statiunilor sudice si eu trebuia sa ajung in Costinesti unde ma astepta Radu. Numai ca m-am dat jos unde nu trebuia, adica in Vama. Dupa ce am pus piciorul pe nisip mi-am dat seama ca nu sint unde trebuie, numai ca nu ma mai puteam intoarce in apa. Marea devenise agitata si exact in stinga mea, la tarm, printre valuri se zbatea o balena ucigasa dintr-aceea colorata in alb si negru. Se zbatea foarte tare si mi se facuse foarte frica, nu puteam sa intru in apa pentru ca stiam sigur ca m-ar fi omorit pe loc. La un momentdat un val mare a ridicat-o la orizontala si a izbit-o de nisip, pe burta. Mie imi era frica sa nu cada peste mine si sa ma striveasca. Imediat dupa ce a cazut, a deschis gura larg, i-am vazut dintii si a fost pe punctul de a inhatza de picior un copilas mic, blond, care mergea dezorientat pe plaja. Eu l-am luat in brate repede si am inceput sa fug cu el pe nisip, in directia opusa balenei, pina cind mi-a iesit in cale un domn care mi-a luat baietelul din brate si mi-a multumit.
Am decis sa ma intorc la balena, se strinsese foarte multa lume in jur, si o auzeam (cel mai cumplit sunet din viata mea…) cum respira cu greutate. Aproape ca ma innebunea respiratia aia greoaie, cind a inceput sa urle, urletele ei erau ca un plins sinistru de copil mic… Am inceput si eu sa urlu si sa pling si sa-i rog pe oameni s-o omoare cineva pentru ca nu mai pot. Apoi am plecat de pe plaja, l-am sunat pe Radu, l-am intebat unde este, mi-a spus ca e „la semafor”. L-am intrebat in cit timp ajunge si el mi-a amintit ca nu sint in Costinesti, ci in Vama si ca trebuie sa ma duc la statia de microbuze sa vad daca mai circula ceva pina in Costinesti. Era noapte deja, pe drumul catre statie numai ciudati… Am ajuns intr-un final, m-am urcat in microbuz si am stat de vorba cu soferul, rugindu-l sa ma atentioneze cind ajungem in Costinesti pentru ca e noapte, sint dezorientata si m-am mai dat o data jos unde nu trebuia…
Iar astazi nu fac nimic, nu cursuri nu nimic. Ordine in camera si daca am timp ma duc la BCU.

0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

0

incoerentza maxima

plecasem de acasa intr-un oras mic. aveam un cort la mine si cateva haine si eram scaldata de sentimentul ca sint singura intr-o lume imensa, desi eram intr-un oras mic. mergeam pe o sosea, de pe sosea urca o carare pe munte, printre copaci. am urcat pe-acolo, am ajuns intr-un punct in care panta devena aproape inexistenta iar printre copaci si iarba erau o multime de oameni cu corturile. un fel de camping improvizat in the middle of nowhere. eram foarte trista. mi-am montat cortul undeva la margine, mai izolat si am asteptat. la un momentdat au venit vreo 3 baieti sa se bage in seama. mi-au cerut un casetofon si m-au intrebat daca sint singura. le-am raspuns ca n-am si ca da. unul dintre ei avea parul lung si barba. apoi a trebuit sa strang totul in viteza. nu mai stiu de ce, dar am coborit si m-am urcat intr-un tren cu care trebuia sa ajung la camin. trenul trecea pe langa mare. era foarte ciudat si aveam un sentiment de panica acut, ca de fiecare data. imi era frica, ma coplesea senzatia de infinit, de nesfarsit. era zi si pe malul marii puteam sa vad doua monumente extrem de ciudate. erau construite pe un fel de peninsule artificiale care inaintau in mare. pe primul nu mi-l amintesc cu exactitate. semana cu un dom cu o cupola inalta si cu coloane inalte. al doilea mi-l amintesc perfect. in jur de 5 sau 6 tuburi mari de orga lipite intre ele. la baza se terminau in clape de pian iar in jurul acestei constructii se incolacea un portativ cu note muzicale. totul era aureolat si stralucea, iar cand am privit monumentul mi-a disparut intreaga senzatie de teama, am zambit si m-am gandit ca mi-ar fi placut sa ajung acolo. desi nu imi amintesc acum, atunci stiam perfect de ce era construit acolo, ce simboliza (era ceva foarte cunoscut si foarte foarte puternic).
trenul s-a oprit si am ajuns in camin. caminul nu era un camin propriu-zis, era un castel mare cu un salon imens si o scara interioara orizontala si apoi cirulara care impartea castelul in doua. intr-o aripa erau dormitoarele fetelor iar in cealalta erau cele ale baietilor. imi amintesc ca deja se innoptase si ma ratacisem, ajunsesem in partea cu dormitoarele baietilor si am cerut indicatii. nu puteam sa-mi explic ce se intampla, de ce sint atat de dezorientata… toti au inceput sa rada de mine, mai putin o figura cunoscuta care mi-a zambit si m-a imbratisat.
apoi am iesit afara, in curtea caminului. surprinzator era zi si el pleca. eu trebuia de asemenea sa plec. imi amintesc ca a incercat sa se apropie de mine si n-am vrut, asa ca mi-a intors spatele. ne-am despartit si m-am trezit plangand pe strada. nu era un plans melodramatic si sfasietor, era doar un plans necesar si foarte limpede. am pus mana pe telefon si am sunat. am fost intrebata ce vreau de fapt si am bagat un pretext imbecil, dupa care am marturisit ca singurul lucru pe care il vroiam este sa aud o anumita voce, care imi lipseste.
dupa care m-am trezit.

2

sweet dreams

i dreamed last night i wuz killing my room-mates by punching them in the head with green apples.
deci da, a fost absolut minunat, aveam un cos de mere verzi cu care pur si simplu loveam la tinta. dupa ce nimeream, merele se spargeau intr-un mod superb si cadeau pe podeaua camerei. in final my room-mates were not si pe jos erau numai bucati de mere verzi si un miros proaspat in aer…
ah, heaven…

3

vise ciudate cu coperţi şi oameni care există

Acasă fiind, am avut unul dintre cele mai ciudate vise EVER. Îmi pare groaznic de rău că totuşi nu mi-am făcut un caiet de vise, în care sa le scriu pe toate. Just for the fun of it.

Cred că a fost un vis-maraton pentru că s-a desfăşurat pe al naibii de multe planuri, cu foarte foarte multe personaje… m-am trezit cu o durere de cap magistrală (pe care încă o mai am) şi cu sentimentul că nu m-am odihnit nici măcar o secundă all night long.

Îmi amintesc foarte bine doar două dintre episoade.

Era iarna, foarte foarte frig. Eram îmbrăcata gros şi aşteptam pe acoperişul unui hotel venirea unui bărbat. De acolo trebuia să plecăm cu un telescaun în vîrful muntelui. Eu eram foarte supărată. Tot aşteptînd, la un momentdat bărbatula urcat pe acoperiş şi a început să se scuze în faţa mea pentru că s-a căsătorit a doua oară şi să-mi dea nişte explicaţii pe care nu le-am cerut. Eu mă uitam şi nu înţelegeam ce se petrece. Apoi au urmat nişte declaraţii de dragoste, apoi a urcat pe acoperiş şi a doua soţie a bărbatului care a fost făcută repede pachet şi trimisă cu primul telescaun în vîrful muntelui.

Ca să mă îmbuneze a scos din geacă o carte al cărei autor era chiar el, cu o coperta absolut nebună şi fără titlu. Coperta arăta în felul următor: toata era în tonuri de albastru; un zid înalt cu o bancă fară spătar care arăta ca o etajeră erau în primplan.

Pe banca-etajeră erau de la stînga la dreapta: eu, îmbracată intr-o rochie scurtă cu parul prins in coc, zîmbind înspre el, care era întors spre mine şi mă privea iar lîngă el a doua soţie, stînd dreapta şi privind fix în obiectiv (pentru ca era pînă la urmă vorba de o poză).

Mi-a luat jumătate de zi să îmi dau seama că cea de-a doua soţie era în visul meu o colegă de cămin. Partea şi mai amuzantă e că amîndouă purtăm acelaşi nume.

Apoi în al doilea eram în laboratorul de informatică de la liceu şi participam la o conferinţă cu o temă literară oarecare. În mijlocul ei intră disperat un profesor cu o carte în mîini spunînd că este un volum inedit al unui scriitor. Cartea este dată spre circulaţie din mînă în mînă. Coperta este ţipătoare, în tonuri de galben aprins şi oranj iar în colţul din dreapta jos este desenat cu roşu conturul unui fluture stilizat. Răsfoid cartea am fost surprinsă să citesc nume de femei urmate de o scurtă poveste. Cînd mi-am dat seama de asta am început să-mi caut în disperare numele, l-am găsit şi m-am trezit fix înainte să citesc povestea.

O fi bine, n-o fi… aş da orice să ştiu ce scria…

Ultimul vis cu cărţi pe care mi-l amintesc a fost demult, cînd fiind într-un anticariat răsfoiam o carte cu note muzicale, portative şi îngeri…

Amîndoi bărbaţii există.

Încă vreo cîteva vise ca ăsta şi o să-mi pierd minţile. De tot.

later edit…
ceva super misto