0

Cum ne mai uităm la Tarkovsky

Cu siguranță trăim cele mai vitrege timpuri pentru tot ce înseamnă artă. Am ajuns în punctul înfiorător în care minimalismul și abstractul ne-au înghițit realitatea și existența. Totul în jur este predictibil, regulat, împărțit geometric în segmente. Timpul și spațiul sunt porționate și fragmentate armonios, într-un deja-vu etern. Este Ziua Cârtiței în fiecare zi, și este perfect așa. Din cutiuțele noastre, coborând agale pe străzile lineare și betonate doar pentru a intra în alte cutiuțe, ideile grave despre sensul existenței noastre nu își au locul. Sunt ridicole, deplasate, în deplină disonanță cu ritmul epocii. Totul este comod, aseptizat, predefinit. Știm ce ne așteaptă azi, știm ce va fi mâine, ne programăm ce vom face anul viitor și peste doi ani. Surpriza este o madlenă proustiană iar Proust el însuși dispare, se estompează, devine din ce în ce mai neclar până la dispariția totală. În ceea ce a mai rămas din bagajul artistic universal, alte figuri se dizolvă pe același principiu. Proust n-a existat.

În cinema, ca și în literatură, mormane întregi de balast. Nimic despe nimicul în care ne-am transformat, pentru că suntem niște carcase goale plutitoare. Niște fantome ușoare bântuind prin decorul artificial.

În condițiile astea, să te mai uiți la un film de Tarkovsky este un act de mare curaj. Vă rog, nu luați o asemenea decizie decât pe propria răspundere. Altfel riscați să vă simțiți ca un cyborg teleportat în mijlocul unei câmpii pline de flori. Veți fi copleșit și îngrozit. Nu veți ști ce se întâmplă, nici ce vi se întâmplă.

Dacă totuși ați luat decizia asta, după o pregătire modestă prealabilă, luați-vă plapuma, așezați-vă în fața televizorului și deschideți ochii larg. Și mințile.

Mai întâi veți auzi. Muzica clasică, greierii, vântul, focul trosnind.

Apa. O veți auzi de fiecare dată, picurând. In Solaris, râul curgând cu algele vezi unduindu-se pe dedesubt. In Calauza, ploaia din mijlocul tunelului, picurând printre țurțuri. În Oglinda, picăturile de apă din scena spălării pe cap. În Sacrificiul, apa din ulcior turnată pentru spălatul pe mâini.

Apoi veți vedea. Camera mișcându-se cu ușurința unui fulg, apropierile, depărtările, panoramele, totul într-o mișcare ușoară, abia sesizabilă. Un interior cu un pat, un paravan și o oglinda de care camera se depărtează încet, până când imaginea este încadrată de tocul ușii. Perdelele geamurilor, fâlfâind abia sesizabil.

Iar abia apoi, ideile. Frica, moartea, literatura, sensul. Existența precară pe care nimeni nu o poate desluși. Frumusețea misterului ăstuia. Poștașul Otto, din Sacrificiul, rezumă totul în câteva cuvinte. Nu vedem nimic, îi spune el lui Alexander, pasionat de filozofie, literatură, teatru. Este paradoxul creației lui. Cu cât filmul arată mai mult și tinde spre imaginea perfectă și spre adevăr, cu atât vedem mai puțin. Cu cât frumusețea imaginii este mai clară, cu atât suntem mai orbi, mai mici și mai neînsemnați.

Evident, nu te mai poți întoarce același după un film de Tarkovsky. Poți doar să rămâi pe veci alienat. Pentru că ne-am depărtat atât de tare de frumusețe și de adevăr încât orice întâlnire cu aceste concepte ne pot bulversa. Apartamentele noastre pătrate, creditele și munca în multinațională sunt din altă lume. Suntem din altă lume. Iată, ne-am separat definitiv. Între roboțeii în care ne-am transformat și perfecțiunea unui film de Tarkovsky e o prăpastie pe care nu o vom mai putea recupera vreodată.

Au fost odată ca niciodată poezia, perfecțiunea, durerea, frica, credința, imaginea, cuvântul.  A fost și Tarkovsky și încă câțiva. Am fost odată oameni.

Reclame
Fără categorie
0

Țeapa

Ea este, adânc înrădăcinată în mentalul colectiv al acestui popor dubios. Este acolo, bine înfiptă și acționează încontinuu. Din păcate ne trage și în spate, în spate rău de tot, cam mult prea în spatele unei vieți sociale în care poți conviețui și eventual- câtă îndrăzneală- relaționa cu cei din jur. Este, desigur, frica de țeapă.

Cum, nu știți psihoza colectivă care ne bântuie pe toți și de care nu am scăpat niciodată? Vezi că cineva îți zâmbeste la primul contact? E clar, ceva ți se pregătește. O tipă te lasă să treci cu pachetul tău de ouă în fața coșului ei plin ochi de produse la casă? Uite, uite țeapa cum se pregătește să îți sară în față. Să te muște ca o leoaică tânără, țeapa. Cineva se oferă să te ajute fără să aștepte nimic în schimb? Păi ce, nu îți e clar că te fură pe partea cealaltă? Repede, ține garda sus, încordează mușchii și stânge din dinți ca vineeeeeeeeeee. Vine țeapa.

Ne-am mutat de curând. Iar. Bloc nou construit, interfon, asociație de proprietari cu call center 24 din 24. Nebunie curată, ai crede. Civilizație, în sfârșit. Venind din Dristor, te simți ca în Republica. Mai că nu suspini… Asta până cââââââând…

Ne suna proprietarul. Ne sună încontinuu. Ne cere chirii în avans, ne cere să mutăm mobila la loc de unde am îndrăznit să o exilăm, ba îl simt că e pe cale să se mute, cel puțin jumătate de zi, cu noi în casă. Chiar așa, ce chirie? Toată lumea știe că suntem privilegiați ca omul ne lasă, prin bunăvoința lui extraordinară, să  îi plătim chirie. E un noroc cel putin fantastic, și știam că nu mulți se pot mândri cu asta. Ultima găseliniță a fost faptul că am avut tupeul să nu încuiem ușa de pe terasă.

Da, ia imaginați-vă că dispare ceva.

Chiar așa. Stupoare: ne-am imaginat că pur și simplu nu o să dispară nimic. Că oamenii sunt civilizați și că nimeni nu ar fura o plăsuță de glet, o ușă dubioasă model 1990, un întinzător de rufe garnisit cu chiloți, sutiene și bluze care îmi aparțin sau un cearceaf boțit, pus și el la uscat.

Dar să facem exercițiul ăsta de imaginație… poate nu e total deplasat să te gandești ca cineva și-ar însuși niște nimicuri de pe o terasă.

Îl văd, este el. Hoțul. Nu orice fel de hoț, ci ăla care reușește să spargă cifrul de la interfon și să penetreze în imobil. Bună treabă, unde s-ar duce deci, infractorul? Direct la etajul unu. Nu, cum să se ducă la subsol în parcare când ai lenjerie boțită de pat pusă la uscat? Cine ar rezista la așa ceva? Cred că și veicinii pot fi suspectați. Iar ușa cu siguranță ar putea să fie cărată în spinare prin mijlocul civilizației, fără să bată la ochi. Până și chiloții ar putea valora o avere daca ar fi conservați în formol pentru următorii 500 de ani.

Să încuiem deci ușa. Căci mințile ne sunt, de hăăăăăăt, dureros de multă vreme încuiate.

0

The inside out

Am vazut ieri, în sfârșit, după zile de suferință pline cu filme idioate, Everything is Illuminated după romanul lui Jonathan Safran Foer, film pe care îl recomand cu căldură după cum recomand și cartea. E acolo o metaforă atât de frumoasă, a trecutului comparat cu un maieu întors pe dos care care reverberează din fiecare din noi (de altfel, jocul de cuvinte în engleză e și mai autentic, în special când personajul principal îi spune de vreo trei ori tovarășului de drum you are wearing it on the inside out fără niciun succes).

Ultima dată când am fost la Constanța, m-am uitat din nou pe albumele de familie, la fotografiile cu oamenii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Să fi fost în 1910 momentul în care stră-străbunicul meu pe un scaun, îmbracat în costum și cămașă, o ține pe un genunchi pe străbunica mea. Lângă el, în picioare, cu o mână pe scaun se uită spre obiectiv și stră-străbunica mea, într-o rochie lungă și un coc cu bucle. Fotografia în sepia e cea mai veche dovadă pe care-o am că nu am venit din neant.

Dumitru și Paraschiva Coman s-au născut amandoi în Chișinău, cu siguranță cândva prin secolul nouăsprezece. Nu știu cum s-au cunoscut, nu cred că cineva rămas în viață ar putea să lămurească aspectul ăsta. Au ajuns (iarăși, mister pentru mine), patroni de restaurant și au avut două fete, pe Ana, stăbunica mea, si pe Natalia, sora ei, născute și ele la Chișinău. Tot la Chișinău s-a născut si Petru Florea, străbunicul meu. Despre ei știu, din fericire, ceva mai multe. El, absolvent al Seminarului Teologic și ea a Scolii Normale de Fete, s-au cunoscut într-un sat din apropierea Chișinăului unde au fost repartizati amândoi, ea ca învățătoare, el ca preot. Apoi au fost despărțiți și au corespndat prin scrisori, după care s-au căsătorit în final și s-au stabilit la Cahul. Toate astea pe timpul României Mari. Tot la Cahul s-a născut și bunicul meu.

Apoi a început debandada. În 40 s-au refugiat la Cacova Ierii, lângă Cluj. Apoi s-au întors la Cahul, după care au reușit, doar ei știu cum, să fugă definitiv după 1944 și să se stabilească în Deltă, la capătul lumii, în Dunavăț.

Poveștile cu persecuțiile rușilor, fugărelile, pierdutul unei bucăți din țara în care te-ai născut erau, pentru mine, copil fiind, parte a discuțiilor zilnice din casă. Marele avantaj al străbunicii mele a fost că era româncă, pentru că istoria a vrut ca ea să se nască, la fel ca și mine, în România.

Sunt convinsă că mai există oameni ca mine, născuți în România ai căror străbunici s-au născut dincolo de Prut, tot în România. Noi suntem, poate, dovada vie că n-a trecut atât de mult timp și că Basarabia e, încă, România.

 

0

Șopârleala

Sunt colegul de bancă care copiază după tine. Ai învățat? Prost ai făcut. Ești și mai prost doar pentru faptul că nu mă simți. Că nu te poți ridica în gura mare să zbieri Doamnaaaaa, Ionescu copiază după mine.  Sau poate ai prea mult bun simț. Ți-e frică sau rușine să mă arăți cu degetul și să spui ce sunt: un impostor.

Apoi sunt casiera care îți trece pe sub nas de două ori punga de chipsuri. Și-așa nu ai timp să te uiți pe bon.  Ești un fraier și eu profit.

Sunt cel care îți taie calea la semafor. Sunt ăla care se baga în fața ta la metrou sau la coadă la mâncare. Sunt descurcărețul a cărui singură sclipire e șopârleala. Sunt ăla care fură cu nesimțire și cu încrederea oarbă că nu va fi prins.

Sunt colega de muncă care pleacă cu zece minute mai devreme. Fur și eu cât pot, mă șopârlesc cum știu și mi se pare că nimeni nu o să observe. Continuați sa fiți fraieri că o faceți de minune.

Sunt politrucul dubios care își copiază doctoratul și sunt profesorul universitar care se face că nu observă.

Sunt aici de cand pământul. Sunt arivistul nesimțit care se descurcă cumva. Ăla care fentează sistemul și trece peste tine. Și care crede că o să îi meargă la nesfârșit…

0

De înălțat zmeul

Jurnalismul social transformat deontologic într-un fel de voyeurism dezgustător (e greu, e foarte greu să scrii obiectiv ceva pe o temă socială, ideea în sine e un paradox și presupune o anumită ierarhie).  Aici sunt dependenții de stupefiante, dincolo cazurile de supradoză de la Obregia, la dreapta viața din canalele de la Gară, la stânga familiile cu o duzină de copii trăind la limita subzistenței. Fără să uităm minoritățile sexuale, ciudățeniile religioase, și de orice alt fel.

Te întrebi, năuc, care e ținta articolelor ăstora și care e efectul scontat.  Vrei să șochezi, să impresionezi, să transformi liberalul de multinațională în progresistul militant? Vrei să le bați obrazul? Vrei să fii Tod Browning? Îmi imaginez reacțiile siderate ale celor ca mine: oribil, oroare, ce bine că nu suntem în situația lor. Lectura tristă de identificare.

Pe de altă parte, cum să scăpăm de tara asta? Să ne biciuim zilnic de douăzeci de ori cel puțin pe spinare pentru că avem un card de debit? Să plângem nervoși pentru că ne plătim chiria în timp ce alții nu au unde să doarmă? Să ne fie inifinit rușine că ne urcăm într-un tren spre Sinaia când pe străzi încă se moare de foame?

Oricum o dai, nu îți iese. Poate că viața e mult mai complicată decât o poveste despre ceva anume. Există viață și există moarte peste tot. Există fericire și în mizerie, există multă disperare și în ordine. Poți să fii mizerabil într-un oraș superb, poți să fii al naibii de fercit într-o mahala infectă. Relitatea este mult mai largă decât căsuțele stupide în care încercăm disperați să o înghesuim. Și totuși, toată viața noastră se derulează ordonat în limitele căsuțelor. Este un paradox care, până la urmă, luat în serios, te copleșește.

Și atunci, degeaba te întrebi ce dracu mai ești azi… ești liberal, ești progresist, ești ecologist, ești anarhist? Ești de toate și nimic? Cui îi pasă, atâta timp cât ești din păcate, un receptacul de informație care filtrează totul în patternuri.

Mă gândesc la Republica lui Platon, la Utopia lui More, mă gândesc la absolut toți filozofii francezi ai Luminilor. Toate astea, toate ideile oamenilor ăstora, pentru nimeni. Hârtii de înălțat zmeul.  Nimic, până la urmă. Absolut nimic.

0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

0

Cartierele

Poezia extrem de tristă a bătrânilor din cartierele Bucureștene. Seară de seară, adunați la scara blocului pe băncuțe, în halate și papuci, povestind alături de câinii lor la fel de bătrâni. Din muncitorii de la uzine, din femeile casnice cu câte trei-patru copii, fierbând oale de sarmale și ciorbe, la această imagine complet dezolantă. Foștii copii din fața blocului, actualmente răsfirați prin alte țări, prin alte orașe sau prin cartierele noi, rezidențiale, complet dispăruți, făcând parte dintr-un alt tablou pe care nu prea mai am ocazia să îl văd.

O realitate postcomunistă unică, foarte greu de înțeles, foarte greu de suportat.

Fără categorie