0

Un alt fel de soteriologie și imagologie

ph

Anul acesta se împlinesc patruzeci de ani de la apariția albumului Cantafabule (tipărit, vorba-ceea, greșit, Cantofabule), un album mai mult decât un album, mai mult decât muzică și literatură și toate la un loc. La o reascultare atentă (și nu doar una, ne-ar trebui câteva mii), găsești, găsești și tot găsești lucruri, sunete, trimiteri, forme și ritmuri incredibile pentru muzica anilor șaptezeci nu numai de la noi ci de peste tot.
E foarte greu să încadrezi undeva acest ceva (eu nici nu l-aș numi album, nu l-aș numi nici operă rock pentru că deși probabil asta s-a vrut, rezultatul nu e cel scontat), nu poți să separi textul de muzică și de imagine. De fapt, procesul e foarte interesant, prin muzică și versuri în egală măsură se creează imaginea. Pentru că dacă în bestiarele medievale de orice fel (mă refer în principal la cele franțuzești și anglo-saxone) imagina este întotdeauna prezentă, aici nu există acest bonus. Și nici n-ar trebui să existe. Miza lor este să creeze în mintea ascultătorului portrete fără a utiliza, pentru nici măcar o secundă , nici unul dintre materialele, procedeele și suporturile artelor vizuale.
Avem și un ciot de tramă : cineva, un anume eu, invocă o serie de fiare din hronici, pecetii și hreburi. Miza invocației e foarte vagă, pare-a fi tradiționala invocație de noroc, de nenoroc unde norocul poate fi interpretat drept soartă și de unde putem să deducem că problema e, desigur, de ordin spiritual. Ceva se întâmplă deci, bestiile sunt chemate. Unele se arată, altele nu, altele vin neinvitate. Oricum, suntem anunțați că, orice s-ar întâmpla, eul le va uita apoi pe toate, pentru că numai unul dintre animale îi este drag.
Versurile de început sunt teribile, incredibil cum au reușit Șerban Foarță și Andrei Ujică să creeze din nimic impresii de portrete. Căci fiarele, entități supranaturale care nu pot fi înțelese de mintea umană nu pot fi nici explicate de limbă. Este, de fapt, un efort suprem de reprezentare: cum să reprezinți ceea ce nu poate fi reprezentat? Procedeul e foarte bine gândit: dacă fiarele nu pot fi calificate, ele vor fi calificate și exprimate prin ceea ce nu sunt (procedeu care e prezent, în general, în ghicitori):

A psevdofiarelor cânt viața-neviața
care nu se trece ca topită gheața,
nu se risipește în văzduh ca ceața,
nice nu se rumpe ca subțire ața,
au se ovilește ca bătrână fața;
căci de zboară-mi zboară altfel decât rața,
se ivesc pe lume nu din ou ca rața,
nici nu-mi pasc fâneața-n toată dimineața,
ci-și păstrează pururi harul și verdeața,
taina și dulceața,-
fiindcă nici viață nu le e viața!

Ele sunt, așadat, niște pseudo-fiare, nicidecum demne de a putea fi încadrate în vreo categorie, din afara timpului și a spațiului și în definitiv din afara ordinii pe care eul o cunoaște, care au iată, har, taină și dulceață. De remarcat intonația de descântec la care se recurge, ritmul sacadat al muzicii, toate, exemplare.
Care sunt, deci, entitățile care răspund la apel? Se reciclează o serie de mituri și totemuri atât universale cât și locale, din folclorul neaoș.

Avem imaginea inorogului, împrumutată de la Philippe de Thaon, cântată și în ancien français dar și în română, simbol al purității dar și al forței și al etichetei (inorogul-domn e ademenit și ucis în somn, nicidecum printr-o confruntare, căci, evident, îi este superior ucigașiului) a delfinului-călăuză, animal benefic, cel mai apropiat de oameni (delfinul este o himeră care se află la pragul dintre supranatural și natural, este fratele nostru, pește, bărbat și om, de al cărui destin se leagă inclusiv fizic destinul uman), a scarabeului.
Din folclorul autentic îl avem pe vasilisc și pe aspidă, animale malefice portretizare printr-o serie de aliterații și asonanțe din nou, teribile, care trebuie dizolvate, eradicate prin descântecul de deochi așa cum se cere în introducere, căci inima-i răzbita, sufletul ucis/ de colți de aspidă, ochi de vasilisc.
Știma casei, sau șarpele de casă, sfânt și dat în dar pentru a proteja și a purifica căminele, servit nu cu altceva ci cu lapte asemenea stăpânilor casei, ocrotit și protejat la rândul lui ca suflet al casei (de altfel, toate totemurile sunt psihanalizabile pâna-n măduvă).
Cucuveaua, ca animal malefic care aduce, iată, necazul pe casa pe care se așează. Textul este cules dintr-o culegere de folclor aromân, păstrat ca atare probabil (nu sunt specialist în acuratețea folclorului aromân din păcate) și interpretat într-o manieră furnicătoare, cu ecouri clare de doină de jale.

Mai sunt și animalele cele mai taince, sirena în textul căreia găsim niște metafore superbe:

Doamne, n-ar mai fi fost sa fie, 
Samanta de neam de stafie, 
Samanta de neam de stafie, vai! 
N-ar mai fi fost, Doamne, rusalca, 
Verde la par precum o alga, 
Verde la par precum o alga, vai! 

și niște ritmuri hipnotice, aproape acvatice, și cerbul, cu unul dintre cele mai criptice texte, cu trimiteri clare la interpretări psihanalitice.

Preferata mea de departe este pasărea Calandrinon, singura care vine fără s-o chemi, ca o umbră, și care poate vindeca prin privire. Mitul este de altfel de regăsit și de meditat la el și în bestiarele medievale, ca alegorie a Mântuitorului ( ca multe altele himere din bestiare, care, deși aparent ar fi destinate formelor păgâne, aveau fără doar și poate o urmă de propagandă creștină – a se vedea și în romanele cavalerești). Este un duh harnic, darnic și, foarte important, psihi-mu, reprezentare a psyche-ului, a conștientului dar și a inconștientului care ia asupra-i patemile, boalele și chinurile pentru a le duce în văzduh. De notat că piesa conține unele dintre cele mai frumoase aranjamente vocale, divine de-a dreptul așa cum cere, de altfel, povestea acestui animal.

caland

Ultimul, dar nu cel din urmă, este Phoenix-ul. Singurul care rămâne după ce restul himerelor pleacă, singurul care nu va fi uitat pentru că harul lui este acela de a renaște din propria-i cenușă, simbol al soteriologiei și al celui care se vindecă prin propriul sacrificiu. Este de altfel singurul care se regenerează la infinit, astăzi ca și mâine, pururi și acum, el fiind veșnic. Nu este o întâmplare faptul că formația a ales să poarte numele Phoenix-ului.
Ar mai fi infinit de multe de spus despre această formă de artă, infinte analize și trimiteri posibile (hermeneutică, heraldică, psihanalitcă, structuralistă), de altfel s-a scris prea puțin despre Cantafabule, și s-a înțeles și mai puțin.
Dacă le-au ieșit reprezentările sau nu, rămâne de analizat. După cum și perspectiva politică nu ar fi de ignorat (care sunt bolile și tulburările la care poate fi supus eul în România anului 1975, dacă simte că trebuie să invoce niște ființe supranaturale care să-l vindece).
Pe lângă faptul că albumul ar merita cu prisosință o reeditare aniversară, un interviu lung și bogat cu absolut toți cei implicați în realizarea lui, ar trebui și ascultat și savurat ceva mai des. Nu foarte des totuși, sa nu trezim bestiile…

Reclame
0

poza cu regele Mihai

Cu imaginea regelui Mihai o să asociez toată viaţa imaginea străbunicii mele dragi care m-a crescut până pe la vreo unsprezece ani. Străbunica mea, basarabeancă, mama bunicului meu din partea mamei avea un portofel enorm auriu. Portofelul era mereu ţinut pe policioară, în fosta ei cameră care avea să devină a mea şi care în ziua de azi este cunoscută drept ‘fosta mea cameră’.
Despre fosta mea cameră (despre care aş avea miliarde de poveşti de spus) poate cu altă ocazie.
Cum spuneam, străbunica mea Ana avea un portofel grozav auriu, în care ţinea un pachet întreg de hârţoage. Multe articole de ziar cu seminarul de teologie urmat de străbunicul meu Petru. Câteva scrisori şi cărţi poştale trimise tot de el, tot de pe vremea studenţiei, înainte să devină soţul străbunicii mele. O poză cu străbunicul meu într-un chenar oval şi alte câteva cu colegii şi prietenii lui de seminar, tot în chenar oval. Printre toate astea ţinea însă şi o poză grozavă pe fond portocaliu, pătrată, decupată de pe spatele unui caiet. Celebra, unica şi frumoasa poză cu regele Mihai.
Cum aş putea oare să explic cuiva ce însemna pentru mine poza cu regele Mihai, la o vârstă la care mâncam pe pâine basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi alţi regi şi împăraţi închipuiţi ? Regele Mihai venea, desigur, din lumea lor dar pentru prima dată avea un chip. Un chip extraordinar de expresiv pe care ceream să-l văd în fiecare zi. La prânz, după ce cu mari mari eforturi, cu o linguriţă pentru Făt-Frumos şi una pentru Ileana Cosânzeana terminam în sfârşit mâncarea din farfurie, aveam dreptul să văd poza cu regele Mihai. Atunci străbunica mea se ridica, făcea câţiva paşi şi ajungea cu mâna la policioară, luând de pe ea portofelul auriu. Cotrobăind printre acte scotea într-un final poza portocalie şi mi-o arăta cu mândrie. Desigur, după asta urmau poveştile despre regele Mihai, învăluite într-o nebuloasă totală pentru mine la vârsta aceea. Auzeam câte ceva despre comunişti, despre care ştiam că sînt răi, pentru că de câte ori veneau, maia mea şi cu străbunicul trebuiau să ia caii şi să fugă. O mai auzeam pe maia mea revoltată, spunând că după revoluţie trebuia să vină regele dar că nu-l lasă să intre în ţară. Nu prea înţelegeam multe pe-atunci.
Într-o zi, când mai crescusem un pic, m-am dus singură la policioară, am luat portofelul auriu şi am căutat poza cu regele Mihai singurică, însă nu am găsit-o. Atunci străbunica mea, ca un magician, mi-a scos-o de prin teancul de hârtii şi tot atunci am înţeles că numai ea poate s-o găsească şi să mi-o arate. Că n-are sens să mai încerc singură să ajung la poza cu regele Mihai chiar dacă acum mă pot ridica pe vârfuri şi pot lua portofelul auriu.
Între timp multe lucruri s-au schimbat. Istoria se schimbă, mulţi oameni intră şi ies din ea iar în mijlocul ei sîntem noi, anonimii, împrăştiaţi te miri pe unde, căutând cine ştie ce, cu amintirile noastre care parcă nu mai sînt de folos nimănui…

foto: Wikipedia