0

Joy Division

Daca punk-ul a fost prin excelență acțiune, riot, anarhie, ce-a venit după a fost o retragere și o contemplare a dezastrului. Am încercat în ambele moduri, nimic n-a mers, nimic nu ne-a salvat…

Reclame
0

Ca aici:

Iubirea ar trebui să fie ceva stelar, fără nicio legătură cu acestă viață ordonată. Mai mult, ea nu ar trebui să fie niciodată coborâtă în acest Haos, împletită cu legile acestei realtăți. Iubirea n-are nimic profan și prin urmare nu trebuie tăvălită în mizerii numite case, credite, frici, frustrări, familii, planuri, lucruri până la urmă minore, neimportante, absurde. Iubirea ar trebui să rămână în planul ideal, în sfera înaltă, atemporală și să nu ceară nicio actualizare în cotidian. Iubirea trebuie să fie salvarea, trebuie să fie insula, trebuie să fie Cosmosul fiecăruia în care totul este desăvârșit.

ca aici:

0

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

0

Artă, pornografie, Baise Moi, cugetări filosofice şi recomandări prețioase

b moi

M-a distrat întotdeauna eticheta de scandalos/ scandaloasă care se lipeşte cîteodată de anumite filme. Desigur, în literatură s-a depăşit de mult prejudecata asta; cenzura s-a lăsat păgubaşă iar violența sexuală a fost în sfîrşit tolerată, apoi revalorificată, explicată, consumată, încît în momentul de faţă pare chiar un subiect depăşit. Filmul, săracul, dat fiind faptul că nu se bucură de o istorie întinsă pe mii de ani, nu o duce chiar aşa de bine.

Ştim deja că în ultima vreme nu există an fără un scandal pe teme sexual-pornografice în industria cinematografică. Ba chiar de 10 ani încoace e aproape o tradiție. Inutil să fac o trecere în revistă a filmelor artistice cu scene explicite. Aveți Last tango in Paris, mare parte a cinematografiei asiatice precum şi scandalul cu Vincent Gallo la un Cannes. Întrebarea e : mai sînt autentice răzvrătirea şi repulsia împotriva scenelor evidente care se întîmplă să mai ruleze din cînd în cînd pe marile ecrane?

Desigur, cu filmul e mai greu. Imaginea are un impact mai puternic decît îl va avea vreodată cuvîntul. Şi totuşi…

Cred că veşnica frămîntare pornografie/ artă nu are moarte. Mă mai distrează şi deştepţii care încearcă să descopere şi să definească granița dintre pornografie şi artă, ca şi cum ea ar fi una fină şi alunecoasă.

Filmele porno sînt ceea ce ştim cu toții că sînt. Funcționează ca stimulent şi atît. Orice încercare de a găsi bucata estetică e forțată şi useless, dar şi pe asta o ştim deja.

Totuşi, în momentul în care o scenă cu sex apare într-un film (şi nu vorbesc de sexul sub plapumă sau sub jocul subtil al umbrelor şi al unghiurilor căutate îndelung) mintea multora se scurtcircuitează. Desigur cu toții invocă felurite motive care nu ştiu dacă e bine sau nu să fie judecate. Cică ține de pudoarea fiecăruia & so on. Dar una e să nu fie genul tău, şi alta e să le pui la zid.

Acum ceva vreme am văzut Baise Moi, alt film cu potențial scandalos receptat evident negativ, cenzurat şi aşa mai departe. Astăzi l-am revăzut. Printre acuze, cea mai răsunătoare este, desigur, violența sexuală şi grafică gratuită. Mie nu mi s-a părut nimic gratuit în filmul ăsta. Ba chiar mi-a plăcut, pentru că în sfîrşit cineva a reuşit să treacă peste o convenție plicticoasă.

E clar că actul sexual în cinematografie a fost îndelung mitizat şi poetizat. Normal, au ieşit şi opere de artă din asta, dar ele sînt puţine. Prin Baise Moi, Virginie Despentes şi Coralie Trinh Thi au reuşit să arate (insist asupra faptului că e o reuşită) că actul sexual nu este poetic. Că violenţa, actele instinctuale, lipsa unei conştiinţe morale există, că nu există absolut nimic poetic în ele şi că în plus poţi să le şi exprimi prin intermediul imaginilor. Deci este Baise-moi un film artistic sau nu? Paradoxal, este arta care refuză convenţiile artei. Un demers aproape avangardist. Nici nu poate fi vorba de pornografie, ba chiar nici de limita dintre artă şi pornografie, pentru că arta şi pornografia sînt două sfere autonome care după umila mea părere nu fuzionează.

Acestea fiind spuse, recomand filmul ăsta fără să am absolut nimic pe conştiinţă. Nu mă interesează pudorile, dezgustul, ficatul celor care vor avea probleme urmărindu-l. Enjoy!