0

The inside out

Am vazut ieri, în sfârșit, după zile de suferință pline cu filme idioate, Everything is Illuminated după romanul lui Jonathan Safran Foer, film pe care îl recomand cu căldură după cum recomand și cartea. E acolo o metaforă atât de frumoasă, a trecutului comparat cu un maieu întors pe dos care care reverberează din fiecare din noi (de altfel, jocul de cuvinte în engleză e și mai autentic, în special când personajul principal îi spune de vreo trei ori tovarășului de drum you are wearing it on the inside out fără niciun succes).

Ultima dată când am fost la Constanța, m-am uitat din nou pe albumele de familie, la fotografiile cu oamenii pe care nu i-am cunoscut niciodată. Să fi fost în 1910 momentul în care stră-străbunicul meu pe un scaun, îmbracat în costum și cămașă, o ține pe un genunchi pe străbunica mea. Lângă el, în picioare, cu o mână pe scaun se uită spre obiectiv și stră-străbunica mea, într-o rochie lungă și un coc cu bucle. Fotografia în sepia e cea mai veche dovadă pe care-o am că nu am venit din neant.

Dumitru și Paraschiva Coman s-au născut amandoi în Chișinău, cu siguranță cândva prin secolul nouăsprezece. Nu știu cum s-au cunoscut, nu cred că cineva rămas în viață ar putea să lămurească aspectul ăsta. Au ajuns (iarăși, mister pentru mine), patroni de restaurant și au avut două fete, pe Ana, stăbunica mea, si pe Natalia, sora ei, născute și ele la Chișinău. Tot la Chișinău s-a născut si Petru Florea, străbunicul meu. Despre ei știu, din fericire, ceva mai multe. El, absolvent al Seminarului Teologic și ea a Scolii Normale de Fete, s-au cunoscut într-un sat din apropierea Chișinăului unde au fost repartizati amândoi, ea ca învățătoare, el ca preot. Apoi au fost despărțiți și au corespndat prin scrisori, după care s-au căsătorit în final și s-au stabilit la Cahul. Toate astea pe timpul României Mari. Tot la Cahul s-a născut și bunicul meu.

Apoi a început debandada. În 40 s-au refugiat la Cacova Ierii, lângă Cluj. Apoi s-au întors la Cahul, după care au reușit, doar ei știu cum, să fugă definitiv după 1944 și să se stabilească în Deltă, la capătul lumii, în Dunavăț.

Poveștile cu persecuțiile rușilor, fugărelile, pierdutul unei bucăți din țara în care te-ai născut erau, pentru mine, copil fiind, parte a discuțiilor zilnice din casă. Marele avantaj al străbunicii mele a fost că era româncă, pentru că istoria a vrut ca ea să se nască, la fel ca și mine, în România.

Sunt convinsă că mai există oameni ca mine, născuți în România ai căror străbunici s-au născut dincolo de Prut, tot în România. Noi suntem, poate, dovada vie că n-a trecut atât de mult timp și că Basarabia e, încă, România.

 

Reclame
0

poza cu regele Mihai

Cu imaginea regelui Mihai o să asociez toată viaţa imaginea străbunicii mele dragi care m-a crescut până pe la vreo unsprezece ani. Străbunica mea, basarabeancă, mama bunicului meu din partea mamei avea un portofel enorm auriu. Portofelul era mereu ţinut pe policioară, în fosta ei cameră care avea să devină a mea şi care în ziua de azi este cunoscută drept ‘fosta mea cameră’.
Despre fosta mea cameră (despre care aş avea miliarde de poveşti de spus) poate cu altă ocazie.
Cum spuneam, străbunica mea Ana avea un portofel grozav auriu, în care ţinea un pachet întreg de hârţoage. Multe articole de ziar cu seminarul de teologie urmat de străbunicul meu Petru. Câteva scrisori şi cărţi poştale trimise tot de el, tot de pe vremea studenţiei, înainte să devină soţul străbunicii mele. O poză cu străbunicul meu într-un chenar oval şi alte câteva cu colegii şi prietenii lui de seminar, tot în chenar oval. Printre toate astea ţinea însă şi o poză grozavă pe fond portocaliu, pătrată, decupată de pe spatele unui caiet. Celebra, unica şi frumoasa poză cu regele Mihai.
Cum aş putea oare să explic cuiva ce însemna pentru mine poza cu regele Mihai, la o vârstă la care mâncam pe pâine basme cu Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene şi alţi regi şi împăraţi închipuiţi ? Regele Mihai venea, desigur, din lumea lor dar pentru prima dată avea un chip. Un chip extraordinar de expresiv pe care ceream să-l văd în fiecare zi. La prânz, după ce cu mari mari eforturi, cu o linguriţă pentru Făt-Frumos şi una pentru Ileana Cosânzeana terminam în sfârşit mâncarea din farfurie, aveam dreptul să văd poza cu regele Mihai. Atunci străbunica mea se ridica, făcea câţiva paşi şi ajungea cu mâna la policioară, luând de pe ea portofelul auriu. Cotrobăind printre acte scotea într-un final poza portocalie şi mi-o arăta cu mândrie. Desigur, după asta urmau poveştile despre regele Mihai, învăluite într-o nebuloasă totală pentru mine la vârsta aceea. Auzeam câte ceva despre comunişti, despre care ştiam că sînt răi, pentru că de câte ori veneau, maia mea şi cu străbunicul trebuiau să ia caii şi să fugă. O mai auzeam pe maia mea revoltată, spunând că după revoluţie trebuia să vină regele dar că nu-l lasă să intre în ţară. Nu prea înţelegeam multe pe-atunci.
Într-o zi, când mai crescusem un pic, m-am dus singură la policioară, am luat portofelul auriu şi am căutat poza cu regele Mihai singurică, însă nu am găsit-o. Atunci străbunica mea, ca un magician, mi-a scos-o de prin teancul de hârtii şi tot atunci am înţeles că numai ea poate s-o găsească şi să mi-o arate. Că n-are sens să mai încerc singură să ajung la poza cu regele Mihai chiar dacă acum mă pot ridica pe vârfuri şi pot lua portofelul auriu.
Între timp multe lucruri s-au schimbat. Istoria se schimbă, mulţi oameni intră şi ies din ea iar în mijlocul ei sîntem noi, anonimii, împrăştiaţi te miri pe unde, căutând cine ştie ce, cu amintirile noastre care parcă nu mai sînt de folos nimănui…

foto: Wikipedia