1

Cum să-nnebunești în București

Urăsc Bucureștiul. Îl urăsc cumplit. Aglomerația. Valurile de oameni care nu se mai termină. După cum bine observa cineva acum câțiva ani, probabil că suntem singura țară (sau în orice caz una dintre singurele) în care o aglomerație urbană de factura Bucureștiului nu are un contrapunct. Nu avem un echivalent, ceva care să contrabalanseze… un oraș care să echilibreze balanța. Nu avem și nu ne intereseaza. Nu ne doare să dezvoltăm provincia, mai bine să ne îngrămădim cu toții aici. Propun chiar să ne mutăm cu toții în capitală. Sunt sigură că ne încape Bucureștiul. Și-așa stăm la coadă la metrou, la tramvai, la mersul efectiv pe totuar în drum spre bloc. Mergem adunați, în șir indian la orele de vârf. Mașină la 5 ca să ieși de la muncă? Doar dacă vrei să înnebunești de tot. Și să nu mai ajungi niciodată acasă. Poate doar a doua zi, după ce ai consumat tot ce era de consumat. Începând cu proprii tăi nervi.

Nici arhitectura nu e mai prejos. Șiruri și șiruri de blocui comuniste. Cartiere infinite cu străduțe întortochiate, umplute de betoane. Oameni înghesuiți pe verticală, tineri și bătrâni, proprietari și chiriași, pesionari și studenți și familii cu copii. Și pereți subțiri. Prin care se aude tot. Știu totul despre vecinul meu. Știu când se ceartă cu soția, știu când își ceartă copiii și când e fericit, știu inclusiv un lucru care mă scoate din minți, și anume că la ora șase și jumătate dimineața el iese pe ușă. Și zornăie cheile. Și se aude ecoul, și clănțăne clanța direct pe creierul meu amorțit de somn. Și mi-l hârșâie. Cling-cling-cling. Scoală-te. Crezi că ești singură în garsoniera ta pe care dai mai mult de jumătate din salariu? Ești singură, dar ești la comun! Ia d-aici chei zbârnâind în clanță. Toculețe, ecou, agitație. Vrei să dormi? Ei bine nu o s-o faci. Nici acum nici pururea.

Administratora mă îngrozește. Mă îngrozește când intră peste mine în casă. E, pe semne, înnebunită de faptul că nu sunt mereu acasă când trebuie date apometrele. Ce mai sfidare! Să nu îmi dau consumul. Locuiesc la comun dar consumul e individual. Și trebuie dar o dată pe 1 și o dată pe 9. O dată apa caldă și altă dată aia rece. Și întreținerea pe 20. Și poate organizăm și ziua în care tre’ să declarăm câte pătrățele de faianță avem în baie. Și câte de gresie. Neapărat zile diferite. Și să vină tot administratora. Să le numere o dată pe lună. În timp ce se uită la ce avem în balcon. Cu ochiul ăla din ceafă, evident. Și numărul de lambriuri? Și de bucăți de parchet? Și de pași pe care-i facem în cutiuțele în care stăm? Cum? Ăia sunt gratis? Sunteți siguri?

Oricum, asta nu e nimic. Doar adevărații nefericiți din Dristor știu ce înseamnă să traversezi înspre metrou. Cum trebuie să te aliniezi ca la cursa de 100 de metri. Și când s-a făcut verde să începi să alergi ca nebunul. Doar ca să te trezești că la jumătatea intersecției s-a făcut deja roșu și se năpustesc hămesiții care ies de pe Râmnicu Vâlcea. Și probabil că o să te calce, sau o să te claxoneze. Sau o să te duci tu cu un par la Primărie… sau la cine naiba e responsabil.

Să-ți pierzi mințile și nimic mai mult…

Reclame
1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

3

Super criză-defulare

Ok, nu mai suport, pur şi simplu nu mai fac față, cred ca iar s-a umplut paharul suportabilității prostiei care domneşte în căminele bucureştene. Inutil de precizat că literally toți inculții mediocri care n-au nicio perspectivă şi care sînt doar nişte trântori graşi cheltuind banii părinților s-au adunat aici, în buricul târgului. Trebuia să mă aştept la asta. Copiii ăştia care vin la facultate în Bucureşti n-au nici cel mai mic simț al responsabilității (bine acum nu generalizez, că or fi şi excepții) şi în trei ani de frecat menta în capitală nici n-o să-l aibă vreodată. Pentru că nimeni nu se mai preocupă de educație la nivel universitar. Pentru că e o junglă în care nu există reguli, şi dacă ele există sînt doar pe hârtie. Cămine de câcat, universități în care la cel mai mic accident poți muri, profesori doar cu numele, studenți care n-au nicio treabă cu ceea ce fac. Vă urăsc pe toți, dar vă urăsc suculent şi visceral. Nişte sentimente cum rar mi-a fost dat să experimentez până acum.

Acestea fiind spuse, o să îmi fac dracului bagajul ca să plec acasă pentru încă o cură de detoxifiere. Treburile merg prost în țară? Stați liniştiți, în câțiva ani va fi iadul pe pământ.

2

Seară cu G. la cămin

Seara mi-am petrecut-o cu G. pe marginea patului meu de cămin, un pat minuscul în care de multe ori nu încap. Am vorbit pînă dimineaţa despre tot felul de lucruri extrem de inutile care nu vor salva pe nimeni, nici măcar pe noi de noi înşine. Cavaleri medievali, romane populare, Olympique Marseille, plăcintă cu brînză, licenţa mea inexistentă, starea căminelor din Bucureşti. Am încercat să fentez multe întrebări normale pentru care nu găsesc un răspuns, am încercat să-I explic că nimic nu se va schimba vreodată aici, nici măcar o dată cu generaţia mea. I-am explicat că de fapt aşa am fost crescuţi, să le avem pe toate într-un sistem care nu-ţi oferă mare lucru, sau în niciun caz nu ceea ce ar trebui. Cînd ne vom trezi o să fie prea tîrziu, o să avem copiii noştri pe care o să-i creştem la fel.

Mi-a cumpărat un ou Kinder în care am găsit un ştrumf, am spălat ligheane şi ligheane de rufăraie, şosetele lui luuuuungi care nu se mai terminau, pijamalele mele cu vaci şi altele. Am ascultat AC DC, Django Reinhardt, The Do.

Am despicat firul pe toate părţile şi n-am găsit nimic, nimic, nimic.

2

Despre cum se nasc monştrii

Cum aş putea să-mi scot din minte toate vocile stridente care m-au ciuruit de-a dreptul zilele trecute în metrou? E aşa o chestie absolut nemaipomenită. Eram în metrou la o oră la care e foarte aglomerat. Stăteam pe scaun şi mă gîndeam la nu ştiu ce, cînd deodată mi-am pierdut gîndurile, mi-am ridicat privirea şi am simţit primele lovituri. Eram înconjurată de oameni care vorbeau. Doi cîte doi sau în grupuri de mai mulţi, în jurul meu se vorbea frenetic. Oamenii ăia nu se opreau. Cuvintele cugreau în cascade, unele peste altele, se suprapuneau, se anulau unele pe altele, se transformau împreună într-un monstru. Voci de bărbaţi, voci de femei, voci de copii, groase, piţigăiate, şoptite, frumoase, melodice, toată gama de voci existente pe acest pămînt, toate simultan lucrau la monstru. Şi acum mă sperii gîndindu-mă că eram singura care asista la spectacolul ăsta grotesc. La un momentdat chiar mi s-a făcut rău. Mă gîndeam că am toate şansele să mă ridic de pe scaun şi să mă prăbuşesc acolo, în mijlocul lor. Prima victim a polifoniei de metrou. Vocile alea au ucis şi ultima mea amintire a sunetelor armonioase. M-au ucis. Aproape că m-au ucis. Aproape că era să mor… Cred că în viaţa mea n-am să uit experienţa asta.
Dincolo de toate, e clar că sindromul Bucureşti e deja pe fond psihic în cazul meu…

Later edit: Acum se bat în capul meu frînturi din Odiseea, din Ignoranţa lui Kundera şi din condiţia scriitorilor români din exil. Ş vreau acasă atît, dar atît de tare…

2

le déluge universel de la merde :X

A venit toamna, şi o dată cu ea vine şi noul an universitar.
Cred că de cînd sînt studentă mi-am făcut la nervi cît pentru toată viaţa, chiar şi pentru aia de apoi, ca să nu mai zic că am să le las moştenire şi nepoţilor nepoţilor nepoţilor. Deci nimeni să nu se îmbulzească căci avem pentru toţi, ba chiar şi în plus.
Încep anul trei în forţă, pregătită din nou pentru căminele lor de rahat, profesorii imbecili, colegii efectiv proşti (proşti dom’le da’ mulţi şi cu carnet de student pe deasupra, acest nou barometru al prostiei tinere).
Culmea e că nimeni nu e deranjat de nimic, asta mă scoate din minţi mai mult decît starea lucrurilor în general. O nu… dacă îţi faci treaba cum trebuie ai şanse mari la răsplata supremă, o bursă de răhăţel de cîteva luni pe undeva pe Afară (pentru care îţi vomiţi sufletul eventual).
V-am zis că anu’ trecut am avut şi cîte 10 (zece) ore de cursuri fără pauză ?
Pffffff… închei întrebîndu-mă de ce dracului în 20 de ani de la Revoluţie (că tot se poartă cronologia asta ciudată) imbecilii ăia care sînt responsabili pentru acest rahat nu au fost în stare să facă un campus universitar ca lumea în capitala lu’ Peşte, eventual să mute în puii mei totul (săli de curs, săli de sport, cămine, baruri ş. a. m. d.) la marginea oraşului. CE este atît de greu de înţeles/ pus în aplicare ?!?!??!