2

Camil Petrescu la sfarsit de an…

… ma chinuie noptile. Ultimele trei cel putin. O fi si asta un soi de senilitate in stare incipienta, cum se mai intampla sa vezi la foste profesoare de limba si literatura romana vorbind cu o patima exagerata despre cine stie ce scriitor roman care le-a marcat vizibil si pe care, pare-se, doar ele l-au inteles cu adevarat.
Camil Petrescu, care nu numai ca nu mi-a placut ever dar pe care cu cat il recitesc mai mult cu atat il consider mai departe de ceea ce se spune ca ar trebui sa fie.
Ieri seara, inainte sa adorm (eu nu numar oi si nici nu imi lansez tot felul de filme imaginare in care sa fiu protagonista…) ma gindeam la situatia ( de altfel singura ) din Patul lui Procust.
Un barbat care, aflat in patul metresei lui citeste (cu nesat as spune) scrisorile dintre mai-sus-numita si un poet-gazetar al epocii. De ce? Pentru ca nu isi poate explica cum se poate ca ea, actrita si personalitate mediocra, sa fie iubita cu atata patima de Ladima.
Daca privim astfel (asa cum eu nu pot privi intr-un alt fel) romanul se reduce la starea unui om care nu a cunoscut niciodata Dragostea. Si care, evident, nu isi poate explica ceva ce nu a experimentat. Scurt.
Ca sa bag o fraza in plus, distrugatoare a argumentatiei, cine stie daca nu cumva e o frustrare acolo.
Privit astfel, restul de tone de baliverne scrise si propovaduite despre acest roman (proust, memoria involuntara, etc. samd) sint undeva in plan secund.
Dosar de existente sau nu, cu ce e mai rasarita estetic situatia asta, a omului stand intr-un budoar si citind scrisori de dragoste ultra-siropoase redate de altfel in roman, fata de oricare alta situatie dintr-un roman de dragoste consumist si patetic.
Sa ne intelegem. Problema mea nu este faptul ca Patul e un roman prost, caci nu este, ci ca maculatura scrisa pe marginea lui ma scoate din minti. Canonizarea si cliseele obsesive pe care elevii de liceu le invata pe de rost despre acest roman ma scot din minti.

Si totusi… in Franta e cald, mancarea e groaznica iar eu va urez un an cu cat mai multe dileme literare, poate cineva se risca sa zdruncine canonul literar romanesc din temelii caci asa de bine ar fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!!!!

Reclame
0

Fire de păianjen still..

cella
Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…