1

De anticipaţie

Cum aş putea, zilele astea, când bursele sînt într-un continuu picaj, când Belgia tot nu are guvern, când cel francez s-a gândit să reducă lista meseriilor deschise celor din Est la mai puţine decât erau la început, cum aş putea în condiţiile astea să nu mă gândesc la ce va urma?

Ceva va urma, cu siguranţă. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Poate vom mai trăi câţiva ani în aceeaşi iluzie a prosperităţii. Timpuri de pace în care singurele războaie se desfăşoară în mijlocul Orientului şi atât. Graniţele Europei deschise pentru turism. Plimbări prin alte ţări, prin oraşe în care s-au întâmplat atâtea lucruri încât nici nu ne mai pasă. Istoria a intrat într-o fază obositoare, iar poveştile bunicului meu, în care mânca ciorbă de ştir pe timpul « Foametei » din ’47 sunt doar poveşti acum. Postcomunismul hilar al oraşelor din Est îmi smulge mereu câte un zâmbet. Nu putem distruge blocurile, pentru că nu ştim ce să punem în locul lor.

Vom mai avea, poate, câţiva ani pentru o familie, poate şi copii… cine ştie. Apoi bursele o vor lua la vale iar locurile de muncă vor fi îngheţate. Banii vor fi din ce în ce mai puţini, alimentele la fel. Vom fi din ce în ce mai mulţi, atât de mulţi încât oraşele vor fi suprapopulate. Atunci ne vom retrage în provincie, vom creşte animale, vom cultiva legume, vom zidi ziduri de protecţie în jurul proprietăţii, vom cumpăra arme. Nevoia de libertate se va schimba în nevoia de intimitate. Democraţia va eşua, ceva nou se va naşte iar noi vom participa.

Până atunci, rămânem în aşteptare. O vacanţă la Paris, o rochie de marcă, o bucătărie nouă pentru apartamentul de la etajul patru. Patru din opt. Să trăim, deci, şi să ne scriem cărţile.

0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.

5

Cărţi

Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.

Ah, btw…

Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?

Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.

3

vise ciudate cu coperţi şi oameni care există

Acasă fiind, am avut unul dintre cele mai ciudate vise EVER. Îmi pare groaznic de rău că totuşi nu mi-am făcut un caiet de vise, în care sa le scriu pe toate. Just for the fun of it.

Cred că a fost un vis-maraton pentru că s-a desfăşurat pe al naibii de multe planuri, cu foarte foarte multe personaje… m-am trezit cu o durere de cap magistrală (pe care încă o mai am) şi cu sentimentul că nu m-am odihnit nici măcar o secundă all night long.

Îmi amintesc foarte bine doar două dintre episoade.

Era iarna, foarte foarte frig. Eram îmbrăcata gros şi aşteptam pe acoperişul unui hotel venirea unui bărbat. De acolo trebuia să plecăm cu un telescaun în vîrful muntelui. Eu eram foarte supărată. Tot aşteptînd, la un momentdat bărbatula urcat pe acoperiş şi a început să se scuze în faţa mea pentru că s-a căsătorit a doua oară şi să-mi dea nişte explicaţii pe care nu le-am cerut. Eu mă uitam şi nu înţelegeam ce se petrece. Apoi au urmat nişte declaraţii de dragoste, apoi a urcat pe acoperiş şi a doua soţie a bărbatului care a fost făcută repede pachet şi trimisă cu primul telescaun în vîrful muntelui.

Ca să mă îmbuneze a scos din geacă o carte al cărei autor era chiar el, cu o coperta absolut nebună şi fără titlu. Coperta arăta în felul următor: toata era în tonuri de albastru; un zid înalt cu o bancă fară spătar care arăta ca o etajeră erau în primplan.

Pe banca-etajeră erau de la stînga la dreapta: eu, îmbracată intr-o rochie scurtă cu parul prins in coc, zîmbind înspre el, care era întors spre mine şi mă privea iar lîngă el a doua soţie, stînd dreapta şi privind fix în obiectiv (pentru ca era pînă la urmă vorba de o poză).

Mi-a luat jumătate de zi să îmi dau seama că cea de-a doua soţie era în visul meu o colegă de cămin. Partea şi mai amuzantă e că amîndouă purtăm acelaşi nume.

Apoi în al doilea eram în laboratorul de informatică de la liceu şi participam la o conferinţă cu o temă literară oarecare. În mijlocul ei intră disperat un profesor cu o carte în mîini spunînd că este un volum inedit al unui scriitor. Cartea este dată spre circulaţie din mînă în mînă. Coperta este ţipătoare, în tonuri de galben aprins şi oranj iar în colţul din dreapta jos este desenat cu roşu conturul unui fluture stilizat. Răsfoid cartea am fost surprinsă să citesc nume de femei urmate de o scurtă poveste. Cînd mi-am dat seama de asta am început să-mi caut în disperare numele, l-am găsit şi m-am trezit fix înainte să citesc povestea.

O fi bine, n-o fi… aş da orice să ştiu ce scria…

Ultimul vis cu cărţi pe care mi-l amintesc a fost demult, cînd fiind într-un anticariat răsfoiam o carte cu note muzicale, portative şi îngeri…

Amîndoi bărbaţii există.

Încă vreo cîteva vise ca ăsta şi o să-mi pierd minţile. De tot.

later edit…
ceva super misto

0

puzzled

Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.

This never happened.

Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.

Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.

Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.

Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.

It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.

Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.

Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.

Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.

“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”

Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.

 

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.

Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.

Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…

2

ca dracu + un film de truffaut

Ok, l-am vazut si pe asta. Mi-a placut la nebunie, pustiul este genial, scenele din clasa, din timpul orelor la fel.

Iar ideea de portret al lui Balzac in fata caruia aprinzi o lumanare si te rogi ca la o icoana mi-a mers la suflet.

Nu stiu de ce m-a impresionat atat de mult, sint instabila emotional din nou si cred ca asta-i cauza. Sau cel putin asta ar trebui sa fie.

Totusi, asta mi-a adus aminte de Les enfants terribles, al lui Cocteau. Film din care am vazut doar secvente (dar am citit cartea. Haha.)

Wich reminds me of Cocteau and my ex-cocteaumanie.

Una peste alta, lucrurile merg ca dracu’.

Dar cand toate merg ca dracu’ eu mereu gasesc solutia. Si vreau sa spun SOLUTIA.

Cand toate merg ca dracu’ salvarea e in portofel.

Personal eu mi-am mai luat niste carti, intr-o zi o sa incep sa-mi iau si filme.