0

Doom and gloom

Voiam să scriu acum câteva zile un De ce nu este Kyra Kyralina un film de rahat. N-am mai scris, în schimb am recitit nuvela în română într-o după-amiază. Cred că o mai citisem cândva prin facultate, nici nu mai contează. După care m-a lovit dilema: cât trebuie să revendicăm noi din opera asta. Textul original e scris în franceză și publicat în Franța iar conținutul are mai mult un aer universal decât neaoș. Desigur, o bună parte din evenimente se petrece în Brăila și autorul parc-ar fi și parcă n-ar fi integrat în peisajul autohton al istoriei literaturii române. N-am acum cărțile de referință, ba chiar mă tem că nu știu câtă legitimitate mai au ele în 2017. Cred sincer că până și peste Harold Bloom s-au îngălbenit foile.

După care m-a lovit o altă dilema: în calitate de ce emit eu judecățile astea? Sunt ani de când n-am mai avut niciun contact cu lumea academică sau literară. Mi-am dat o licență aici după niște ani de studenție siniștri, mi-am dat o dizertație dubioasă într-o țară care tăiște orbește pe ruinele propriului cadavru. Cu hâțoagele astea ridicole m-am întors ca să constat că nu pot să fac ceea ce mi-ar fi plăcut. Viața m-a înghițit rapid. Mi-ar fi plăcut să fiu profesor, sa citesc, să scriu, să deschid mințile unor copii care în scurt timp îmi vor lua locul.

Da și ce mare lucru? Dă-ți examenul de titularizare și înscrie-te la doctorat, vor spune oamenii cu pălăriile pregătite pentru extracția iepurilor norocoși. Nimic nu e imposibil.

Imposibil este, fraților, să trăiești cu un salariu de 1500 de roni pe lună când ai de plătit o chirie.

Ei cum așa, dă meditații, mută-te cu ai tăi… Ce, nu ți-au lăsat părinții apartamentul? De ce te caci pe tine cu chiria? Sunt soluții.

Toate imorale. N-am dat meditații în viața mea. N-am să dau meditații în viața mea. Mi se pare strigător la cer să faci bani de pe urma unor examene tembele și a unui sistem de învățământ care nu e în stare să asigure un minimum de instruire. Atâta timp cât este de stat, meditațiile particulare nu ar trebui să existe. La fel de strigător e să fii nevoit să faci asta, pentru că salariul de profesor e atât de mizer încât nu îți asigură nici măcar un minimum minimorum: casă și masă. Cine nu vede lucrurile astea simple se înșală și susține, prin acțiunile lui, un fals în care toată lumea, de la vlădică la opincă e complice.

Stat cu părinții? Serios? Dar părinții ăștia la vârsta mea stăteau cu părinții lor? Ah nu? Ca erau alte vremuri și le dădea statul și inflația și Istoria și Marele Anonim și Universul în toată măreția lui? Nu e cam lame ce fac eu aici? Adică ce-nseamnă să te revolți pe facilitățile unui timp din care n-ai făcut parte? Nu e scrânteală? Dar atunci cum să fac să trăiesc din 1500 de lei pe lună fără compromisuri handicapate, ca simplu angajat, ceea ce în definitiv sunt și acum?

Ho, stop. Dar doctoratul?

Am 28 de ani și time is money. Nu îmi permit să îmi iau o lună de concediu, pentru că am o chirie lunară pe care dacă nu o plătesc, pot eventual să dorm sub un pod sau în Gara.

Dar ce, ești sigură, nu poți să stai cu părinții în caz de urgență?

Vine o vreme în care cazurile urgente sunt penibile și în care a sta cu părinții devine cel puțin jenant dacă nu total deplasat. Există o mândrie a fiecăruia, mândria de a fi independent care se transformă cu timpul în ordinea firească a lucrurilor. Nu am stat de pomană, am avut grijă, in mod defectuos dar lucid de viitorul meu. În ce realitate logică și asumată te poți întoarce în casa părintească???

Da, dar un doctorat înseamnă o bursă…

Cum să nu, și bursa are un termen limită, iar în timp ce muncești nestingherit la doctorat în liniște și pace trebuie să muncești și la post-doctorat. Care nici ăla nu e pe termen nelimitat și iată-te în punctul de start. Din bursă în bursă pânâ nicăieri. Până poate într-o altă bursă care duce, evident, tot în zid.

Mofturi, atunci ia de muncește în multinațională și fii fericită că îți plătești chiria, că ești independentă, ca nu stai cu mumă-ta și cu tac-tu care ar fi fericiți să te aibă lângă ei. Hai, ia și fii roboțel pentru un overlord și depărtează-te de ce îți place sau de ce ai fi putut să fii dacă erai mai ascultătoare, mai fricoasă, mai devreme acasă și mai devreme născută și concepută într-o altă țară.

Da, să trăiți!

Oricum ceea ce-am vrut să spun foarte pe scurt e că chiar nu contează cine dracu’ a fost Panait Istrati sau Harold Bloom sau the look of doom my face.

Reclame
0

Cum mă mut din nou, remix Atomic TV

Sunt în concediu de fix o zi.  Ziua de astăzi.

Sunt în concediu și am varicelă, căci ce alt moment mai bun pentru a te umple de bube decât acesta? Acum 20 de ani, când trebuia să fie pe bună dreptate momentul ei de glorie, varicela m-a ocolit. Eram vaccinata, dammit…

Prin urmare credeam că nu voi face nimic în concediu. Mă resemnasem cu faptul ca planurile de mers la munte s-au anulat, că voi sta probabil cuminte în patul meu încercând măcar să nu răspândesc această boală ridicolă și printre alți adulți responsabili.

Până pe la ora 12, când m-a sunat proprietara. Sau ne-proprietara, cum aveam să aflu.

– Alo da?

– Alo, bună ziua doamna Denisa, v-am sunat ca să vă anunț că în două săptămâni trebuie sa eliberați apartamentul.

–  Aoleu, cum așa? Doar ce v-am plătit chiria pe luna septembrie acum două zile.

– Nu mă interesează, este casa mea.

De aici, iadul s-a dezlănțuit furibund. Cu urlete, țipete și amenințări.

Am stat de-a lungul timpului în o mie de chirii. Nu le mai înșir. Dar cum ar zice și Will Smith dacă ți-ar pasa un contract de închiriere în România, Welcome to the Wild Wild West…

Pe scurt, situația este delirantă. Ar fi subiect de roman și pagină de Can-Can. Contractul de închiriere mi-a expirat în ianuarie. De atunci și până acum, am locuit așa… nu știu în ce temei, probabil ca nu unul foarte legal. Ca bonus, contractul nu a fost înregistrat la administrația financiară, pentru că în România e ca în Orașul Trist, lumea e rea și viața este grea. Ba mai mult, proprietar nu e cel de pe contractul expirat, ci o rudă de gradul 0 cu un handicap supersonic care trebuie să se afle la domiciliu pentru că vin controale.

Vasăzică, Twilight Zone. Doamna Denisa se mută din nou, cu mult noroc într-un apartament cu contract înegistrat și cu toate cele bune și foarte bune în temeiul clar al legii.

În loc de șampanie, va fi varicelă pentru toată lumea.

Și o nouă lecție de viață în țara proprietarilor. Dacă nu ești cu ei, ești împotriva lor.

Note to self, continuați să fiți fraeri că o faceți bine. Cum ar spune și Dana Marijuana, de altfel….

1

Cum să-nnebunești în București

Urăsc Bucureștiul. Îl urăsc cumplit. Aglomerația. Valurile de oameni care nu se mai termină. După cum bine observa cineva acum câțiva ani, probabil că suntem singura țară (sau în orice caz una dintre singurele) în care o aglomerație urbană de factura Bucureștiului nu are un contrapunct. Nu avem un echivalent, ceva care să contrabalanseze… un oraș care să echilibreze balanța. Nu avem și nu ne intereseaza. Nu ne doare să dezvoltăm provincia, mai bine să ne îngrămădim cu toții aici. Propun chiar să ne mutăm cu toții în capitală. Sunt sigură că ne încape Bucureștiul. Și-așa stăm la coadă la metrou, la tramvai, la mersul efectiv pe totuar în drum spre bloc. Mergem adunați, în șir indian la orele de vârf. Mașină la 5 ca să ieși de la muncă? Doar dacă vrei să înnebunești de tot. Și să nu mai ajungi niciodată acasă. Poate doar a doua zi, după ce ai consumat tot ce era de consumat. Începând cu proprii tăi nervi.

Nici arhitectura nu e mai prejos. Șiruri și șiruri de blocui comuniste. Cartiere infinite cu străduțe întortochiate, umplute de betoane. Oameni înghesuiți pe verticală, tineri și bătrâni, proprietari și chiriași, pesionari și studenți și familii cu copii. Și pereți subțiri. Prin care se aude tot. Știu totul despre vecinul meu. Știu când se ceartă cu soția, știu când își ceartă copiii și când e fericit, știu inclusiv un lucru care mă scoate din minți, și anume că la ora șase și jumătate dimineața el iese pe ușă. Și zornăie cheile. Și se aude ecoul, și clănțăne clanța direct pe creierul meu amorțit de somn. Și mi-l hârșâie. Cling-cling-cling. Scoală-te. Crezi că ești singură în garsoniera ta pe care dai mai mult de jumătate din salariu? Ești singură, dar ești la comun! Ia d-aici chei zbârnâind în clanță. Toculețe, ecou, agitație. Vrei să dormi? Ei bine nu o s-o faci. Nici acum nici pururea.

Administratora mă îngrozește. Mă îngrozește când intră peste mine în casă. E, pe semne, înnebunită de faptul că nu sunt mereu acasă când trebuie date apometrele. Ce mai sfidare! Să nu îmi dau consumul. Locuiesc la comun dar consumul e individual. Și trebuie dar o dată pe 1 și o dată pe 9. O dată apa caldă și altă dată aia rece. Și întreținerea pe 20. Și poate organizăm și ziua în care tre’ să declarăm câte pătrățele de faianță avem în baie. Și câte de gresie. Neapărat zile diferite. Și să vină tot administratora. Să le numere o dată pe lună. În timp ce se uită la ce avem în balcon. Cu ochiul ăla din ceafă, evident. Și numărul de lambriuri? Și de bucăți de parchet? Și de pași pe care-i facem în cutiuțele în care stăm? Cum? Ăia sunt gratis? Sunteți siguri?

Oricum, asta nu e nimic. Doar adevărații nefericiți din Dristor știu ce înseamnă să traversezi înspre metrou. Cum trebuie să te aliniezi ca la cursa de 100 de metri. Și când s-a făcut verde să începi să alergi ca nebunul. Doar ca să te trezești că la jumătatea intersecției s-a făcut deja roșu și se năpustesc hămesiții care ies de pe Râmnicu Vâlcea. Și probabil că o să te calce, sau o să te claxoneze. Sau o să te duci tu cu un par la Primărie… sau la cine naiba e responsabil.

Să-ți pierzi mințile și nimic mai mult…