4

Gene false, Paradjanov şi alte chestii

Grozav. Doar ce am intrat într-o pasă pe care aş numi-o simplu “nu-fac-nimic-altceva-toată-ziua-decît-să-mă-uit-la-filme”, ceea ce nu e rău, căci mă culturalizez din plin dar în egală măsură nu e neapărat bine, căci am examene pentru care nu citesc. O, da!!!!

Sînt o ignorantă. Nu mă interesează faptul că o să ratez şansa vieţii mele, aceea de a produce nişte cuvinte grozave, măreţe, impresionante pe un cîcat de foaie despre literatura franceză din secolul nouăşpe. O nu, să fim lucizi. Cum, cum să mai trăieşti dacă nu ai citit cele 1000000 de mii de cărţi pe care ar fi trebuit să le fi citit pînă acum? Cum?! Cum să nu-ţi pui ştreangul la gît, mustind de remuşcări???

Mă rog, lăsînd bolile universitare, azi am văzut două filme superbe.

Primul este un film pe care îl tot caut de cînd eram în liceu (fascinant, ce-mi place cronologia asta schizoidă. “De cînd bla bla?” “Oh de cînd eram în liceu!”) şi pe care în sfîrşit, ieri, prin bunăvoinţa youtube-ului l-am văzut.
Se numeşte Sayat Nova, a apărut în 1968 şi a stîrnit un puhoi de controverse, a fost cenzurat iar regizorul, Serghei Paradjanov a fost închis. Pentru cei care se pregătesc să îl vadă, nu e nimic din ceea ce aţi văzut pînă acum în materie de film, după cum nu este nimic din ceea ce veţi vedea vreodată în viitor (cred eu).

Filmul este un colaj de scene care prezintă viaţa poetului armean Sayat Nova. De departe, este unul dintre cele mai frumoase filme din lume. Cadrele sînt statice, decorul este stilizat. Mişcarea actorilor e aproape o coregrafie. De fapt, ceea ce mă înnebuneşte este faptul că tot filmul este o demonstaţie de perfecţiune în tot ceea ce înseamnă formă, culoare, mişcare, perspectivă. Nu ştiu în ce măsură a fost căutată şi studiată pînă în măduvă, înainte să iasă produsul finit, pentru că nu sînt în posesia informaţiilor ăstora preţioase (încă). Dar spectacolul vizual este unic. Coloana sonoră la fel. Nu cred că are sens să mai lungesc povestea, pentru că am senzaţia că ea poate fi lungită la infinit. Cred ca Sayat Nova este unul din puţinele filme depre care ai putea să vorbeşti o viaţă întreagă în fiecare epocă fără să epuizezi vreodată subiectul. Faza cea mai mişto este că te face să-ţi pui nişte întrebări generale şi controversate.

Cum ar fi banala “ce este cinematografia?” Este ea strict imagine? Este imagine + alceva? Este de fapt pictură+muzică+literatură? Şi dacă da, care primează dintre astea trei? Desigur, e în funcţie de fiecare regizor, de fiecare film în parte… Dar totuşi în mod universal şi absolut, nu primează oare componenta picturală? Imaginea, adică? Şi dacă imaginea primează, atunci care este diferenţa dintre a viziona un film şi a viziona o galerie de artă. Mă rog… ceea ce voiam să spun este că ceea ce face Paradjanov în Sayat Nova este după umila mea părere o încercare de a îmbina domeniile astea 3 într-un echilibru perfect. Chiar s-ar putea să cred cu tărie că intenţia asta a fost. Am şi argumente, dar acum nu am timp să le expun, deşi ipoteza este una super mişto şi tentantă în acelaşi timp.

So, repet: pictură+muzică+literatură în cantităţi egale. Şi problema chiar este de studiat.

Să dăm şi o mostră:

A, dacă sînteţi curioşi am citit şi un articol apărut pe liternet care porneşte de la o idee interesantă dar care evident deviază în alceva (interpretare de simboluri- care nu zic că nu ar fi interesantă dar e o muncă de nebun. În plus dacă tot o porneşti ar fi frumos să o sistematizezi bine şi să o duci pînă la capăt).

The end, că mă aşteaptă G.

Ah, al doilea film era prima parte din Ivan Grozny, despre care aş putea să zic pe fugă următoarele: că actorul Nikolai Cherkasov este realmente un bărbat frumos în prima parte a filmului, că filmul în sine l-am privit gîndindu-mă la Stalin şi încercînd să înţeleg acestă latură de porno-intelectual care a deviat din relaţia cu personajul istoric amintit (să ne gîndim doar la secvenţele în care Nikolai Cherkasov, cu ochii lui negri si mari priveşte în gol urlînd “O singură Rusie! O a treia Romă” -> citatul e aproximativ) şi că genele false chiar creează atmosferă.
Yeah!

Reclame
1

the television screen is the retina of the mind’s eye

Nu sînt o cinefilă.

Nu am colecţii de DVD-uri, nu am postere pe pereţi cu actorii şi regizorii mei preferaţi. Pentru că nu am actori sau regizori preferaţi. Şi pentru că de multă vreme nu mai am postere pe pereţi.

În plus, am început de foarte puţin timp (vreo 2-3 ani) să mă uit serios la filme. Chestie de care nu mi-e ruşine, ba chiar mi se pare mişto cînd mă gîndesc. Mişto şi amuzant, mai ales cînd prietenii îmi spun “Vai! Nu ai văzut aia?”

Nu. Nu am văzut aia. Sînt o mică ignorantă şi am de gînd să ramîn aşa. Pentru că aş putea să scriu un tratat despre morală şi industria cinematografică.

Şi mai ales pentru că urăsc minciuna.

Dar nu despre asta voiam pînă la urmă să bat cîmpii în postul ăsta.

Oricum, de cînd eram copil îmi aduc aminte de două filme pe care le-am văzut la televizor şi care m-au impresionat. Primul a fost Blue Velvet. Al doilea a fost The Fly. La The Fly am plîns, n-aş putea să zic exact de ce, ideea e că-mi amintesc perfect finalul şi ce am simţit atunci, copil fiind. Un amestec superb de frică, dezgust şi milă. Amestec conservat şi peste ani, cînd l-am revăzut.

Da, iubesc filmul ăsta.

Azi m-am chinuit să mă uit la Zodiac. N-am putut. Bun, recunosc: am nişte gusturi dubioase în materie de literatură. Dar în materie de filme, chestiile sînt şi mai complicate.

Ideea e că după ce m-am enervat la Zodiac, am văzut Videodrome.

Şi mi-a plăcut atît de mult încît încep serios să mă gîndesc că daca vreodată o să fiu pusă în situaţia de a numi un regizor preferat sigur o să zic Cronenberg şi nimeni altul în afară de el.

Dar cum n-o să fiu niciodată pusă în situaţia asta n-o să pot impresiona pe nimeni cu gusturile mele cinematografice. Thank God!

Aş vrea să zic atît de multe despre filmul ăsta ca şi despre alte cronenberguri şi să încerc să-mi motivez într-un fel sau altul opţiunea. Dar este atît de stupid.

Să motivez ce? Efectele la propriu speciale? Coloana sonoră haunting? Felul ăsta dulce de a ascunde singurătatea sub diverse măşti şi pretexte?

No, thanks.

Tot azi am aflat şi că cele două filme serioase ale copilăriei mele s-au lansat în acelaşi an, 1986.

Funny, nu? J