0

Sinistromânia

E bine. Știrea de astăzi cu viermii a căzut ca o mini-bombă atomică. M-a făcut să îmi amintesc de medicina românească din anii nouăzeci. De dispesarele gri, sinistre, umbroase. Cu vopsea verde cu dungă pe pereți. Cu miros de spirt și scaune șubrezite. Cu mese de consultație austere, cu un instrumentar dubios, cu seringile de sticlă înfricoșătoare. Cu fiolele de ampicilină pudră. Nimic prietenos, totul auster dar oarecum natural. Totul serios, de o gravitate absolută. Niciun zâmbet, nicio culoare, nimic care să te apropie sau să te facă curios. Copil fiind, nu știai pe unde să o iei la fugă mai repede, cum să o tai rupând pământul. Cum să-ți mai revii după sedința de tortură.

Același lucru și în școala generală. Asistente scorțoase cu trăsături rigide care te controlau peste tot în cap și pe mâini. Vaccinuri dubioase, picături roz vărsate pe gât care îți ardeau esofagul. Nicio glumă, ferească Sfântul de vreo urmă de dialog. Te înghețau pe veci. Ele și monștrii din copilărie.

Nu știu când s-a pierdul latura umană firească a poporului ăstuia. Mă întreb vag dacă am avut-o vreodată. Dacă nu domină frica și melodama atunci cu siguranță domină asprimea. Dar un echilibru firesc și uman, niciodată. Poate că istoric vorbind nici nu existăm ca popor.  Poate că singura epoca greșit civilizatoare a fost comunismul. Pe ruinele lui triste, prin cartierele de blocuri muncitorești, printre aleile betonate ne jucăm de-a Occidentul. De la înălțimea artificială a unui etaj, într-un oraș crucificat pe veci (cel puțin estetic) în epoca aia, ne îngrozim. În trailerul de la Sieranevada, e o scenă în care, în mijlocul unei altercații, un personaj se întreabă retoric dacă a cerut cineva blocuri.

Nimeni nu a cerut blocuri. Nimeni nu a cerut spitale austere. Nimeni nu a cerut garderobe plictisitoare și păr permanent. Nimeni nu a cerut minimalismul comunist. Absolut nimeni. După cum absolut nimeni nu a venit cu o alternativă. Nimeni nu a expus o idee sau un plan diferit. Nimeni nu a creat altceva. Sute și sute de ani de-acum încolo, copii, nepoții și strănepoții noștri vor continua pur și simplu pe același decor. Greu de crezut că cineva va schimba ceva. Vreodată.

 

Reclame
0

La danza de la realidad

danza

Am văzut, acum câteva zile, La danza de la realidad. Cred că sunt de fapt în reluare, filmul apăruse încă din 2013 (iată… 2013, un an care nu-mi spune nimic…). Plictisitor, repetitiv și reciclând la infinit câteva idei fixe (ca și alții de altfel), Jodorowsky este, de foarte departe, unul dintre preferații mei. Je ne vois aucune différence entre la poésie et le cinéma, ne spune un Jodorowsky gol-pușcă, prezentând filmul. În fraza asta stă chintesența operei lui, una curajoasă și fidelă propriului credo.

Poezie este și în La danza de la realidad. E și foarte mult Freud și Oedip, dar sunt și niște rânduri fasciante. Scenariul e de vis și mă gândeam că sunt puție scenarii pe care aș vrea să le văd tipărite în librării, dar ăsta este cu singuranță unul din ele. Dincolo de fricile, angoasele și bucuriile pasagere ale micului Jodorowsky, filmul vorbește mult despre Jodorowsky-tatăl, atât de mult încât ultima bucată este numai despre el, poate de-aici și sentimentul de ruptură în ordinea la care te-ai aștepta. Jodorowsky-tatăl este personajul principal. Extrem de autoritar, comunist convins având atârnat portretul lui Stalin pe pereți, Jodorowsky-tatăl va trece printr-o serie de transformări interesante. De altfel, Jodorowsky-tatăl devine (ce surpriză) o sinecdocă a propriei țări în momentul în care se trezește dintr-o amnezie (ce chestie) printr-o mahala, vopsit în culorile steagului chilian. Pasajul e esențial și surprinde starea de fapt a lucrurilor : amnezia e rezultatul unei crize identitare suprasaturate și manifestate printr-un fanatism dus la extreme (personajul nu are numai un tablou cu Stalin în ramă, dar se și îmbracă ca el și își pregătește și fiul cel puțin vestimentar pentru aceeași ideologie). La final, Stalin, Ibanez sau el însuși sunt una și aceeași persoană iar ideologiile se auto-anulează. Ceea ce mă face pe mine să mă gândesc totuși la destinul particular al Americii de Sud și la conceptul de realism magic, fluturat și el de la Borges încoace și nu numai, când lucrurile par a fi totuși mai simple. Dacă America de Nord a făcut din lipsa unui trecut o calitate (iată, suntem o națiune tânără, nu suntem obosiți, uzați de mii de ani de istorie ca Europa), America de Nord a făcut din același lucru un morb. Nu poți să nu simți că asta îi scoate di minți de fapt, că Macondo și celelalte sunt doar o nevoie viscerală de un trecut din perspectivă istorică. Nu degeaba trezirea din amnezie a seniorului Jodorowsky declanșează sinuciderea celei care l-a îngrijit, așa cum o țară conștientă de lipsa unui trecut ar pulveriza rostul unor oameni care să o alcătuiască.

Frumos e filmul, frumos vorbește și Jodorowsky și până la urmă e frumos s-o arzi așa, pseudo-intelectual, cred că mi-a fost dor de genul ăsta de singurătate…

2

literatura “de plenară”

Dar vai, în ce hal m-am săturaaaaat de fantomele comunismului care încă bîntuie meleagurile române. Nu, chiar nu vrau să iau în discuţie argumentul cum că “atîta timp cît nu s-a făcut dreptate lumea tot o să pomenească despre…” . Aiurea.

Eu am obosit de toată virulenţa asta cu care se contestă chiar şi la douăzeci de ani după ce s-ar fi încheiat, regimul comunist. Există o obsesie a anumitor personaje. E frica de a nu uita cumva ororile regimului. Pentru că da, ororile regimului vor fi în scurt timp uitate. Anii trec, generaţiile se schimbă. De aici efortul ăsta supraomenesc de a fixa cît se poate de bine toate datele în memoria noastră, respectiv a “tinerilor” care chiar n-au trăit nimic din vechiul regim.

Să dau doar un exemplu pe care-l trăiesc pe pielea mea la final de facultate. Cursul le literartură postbelică ţinut de Eugen Negrici. Curs pe parcusul căruia asist la o demonizare ce-I drept în termeni foarte estetici a anilor trecuţi de pînă în ’89. Demonizare care începe să fie repetitivă, obositoare şi pe alocuri nedreaptă. Demonizare pe parcursul căreia sînt acuzaţi tot felul de scriitori care pe lîngă faptul că acum sînt oale şi ulcele, ar fi trecut să slugărească în folosul partidului. Am să reţin (din multele chestii percutante, să zicem) felul în care este complet terfelit Geo Bogza, scriitor care culmea, a scris şi altceva în afară de “Cartea Oltului”. Ba chiar nişte poezie mişto. Dar desigur, de cînd sînt eu avocatul lui Geo Bogza? Apoi frate-su, Radu Tudoran, care deşi a rezistat fără să se alinieze curentului prin romanele lui de aventuri tot a adus un prejudiciu literaturii, pentru că a creat iluzia că “se poate”.
Mă deranjează. Sînt doi autori (dintre cei mulţi, inutil să îl mai menţionez pe Sadoveanu care s-a devalorizat de tot) care fie sînt efectiv prost studiaţi (vezi exemplul de mai sus), fie efectiv nici naiba nu îi mai baga în seamă.
Departe de mine pledoaria pentru activităţile lor propagandistice. Whatever, eu vreau doar un ochi lucid care să trateze OBIECTIV problemele astea. El nu există.
Ceea ce mă face să mă întreb, logic, oare cum o să sune examenul? Oare ce-o să fiu nevoită să fac ca să îl trec? Evident să zic cît de naşpa e Bogza şi restul şi cît de naşpa îs şi ăia care oarecum s-au strecurat. În concluzie: o literatură de plenară. La zid cu ea!!!!!!!!!

0

Are you shittin’ me tanti Ro.?

Citeam zilele trecute în Cotidianul un articol despre Iliescu.

De fapt despre ce-a mai rămas din el şi despre cum se coc timpuri noi, în care numele lui va fi numai şi numai o amintire.

Nu-mi place politica, am o conştiinţă şi o coloană vertebrală prea puternice dar nu poţi să fugi de inevitabil în cele din urmă.

De ce existenţa acestui personaj îmi tumefiază din cînd în cînd creierul? Pentru că există o dilemă atît de mare, încît de fiecare dată cînd mă gîndesc la ea ajung la concluzia: ‘ţi baţi joc de mine, tanti Ro.?

Episodul 1: Iliescu la teveu într-o zi de decembrie acum cîţiva ani. Imagini din arhive. Iliescu zîmbeşte pînă la urechi şi strînge mîna tovarăşului Ceauşescu, care îl decorează şi zîmbeşte şi el. Ocupînd tot ecranul JVC-ului meu, cei doi păreau identici.

Atenţie!!! Aici se vorbeşte despre Ceauşescul ăla abstract. Imaginea lui este cu greu reconstituită o dată sau de două ori pe an, mulţumită arhivelor şi teveului. De fapt, nu e vorba de Ceauşescu, e vorba de Povestea Ceauşescu (îmi permit să-l numesc aşa de  ori de cîte ori va fi nevoie), pentru că Ceauşescu, pentru mine şi pentru mulţi alţii de vîrsta mea e doar o poveste.

Episodul 2: Iliescu de două ori preşedinte după revoluţie.

Are you shittin’ me, tanti Ro.? Because I think you are.

Cine mama dracului este atît de imbecil încît să vadă un om decorat de Povestea Ceauşescu, să vadă fix acelaşi om la puţină vreme după asta vorbind de democraţie şi să-i dea crezare? Ba să-l numească de DOUĂ ORI “domnu’ preşedinte”!

Are you shittin’ me? Are you? Are you? Are you?

Nu mi-ar fi lehamite dacă n-aş fi trăit un melanj dezgustător de “doamna educatoare” şi reziduuri comuniste care trebuiau epuizate, numit copilărie. (napolitane Cucurucu, gumă Minti, ursuleţi Haribo, ciocolată Kiss cu banane sau căpşune, reviste Bamse)

Şi întrebarea aia tembelă care făcea parte din ciclul celor 5-6 de cultură generala la o vîrstă  fragedă: “Cine-i preşedintele ţării?” “Ion Iliescu!”

So, are you?

Oricum, articolul se încheia absolut divin. Pentru copiii mei, şi Povestea Ceauşescu şi Iliescu vor fi un film la televizor de două ori pe an.