0

Ape Moarte (2)

m-am născut la capătul lumii

în orașul poetului

în orașul împăratului

în orașul în care timpul și oamenii s-au oprit mereu

în mijlocul apelor

al mlaștinilor și al nisipului

unde se plimbă Moartea în mințile tuturor

 

aici

nimeni n-a știut că îi este egal morții prin viață

nimeni n-a bănuit

că îi este superior morții prin rațiune

m-am născut în frică și în singurătate

nu în dragoste

nu în fericire

ci în frică

și din frică

 

niciodată n-a fost viața

mereu au fost

infinitele posibile morți

niciodată n-a fost fericirea

mereu

frica de sfârșit

 

ce proiect să naști în mijlocul

scorpionilor albinoși

despre ce să scrii în deșertul ăsta

 

despre satele mici de tătari și cetatea de deasupra lagunei

despre fântânile cu cumpănă și caii slabi

despre culorile terne

verdele spălăcit al pomilor

griul măslinilor de la perla

calcarul cazinoului

oasele de pe faleză

 

m-am născut în nisip și în moarte

niciodată în viață

niciodată în lumină

în mijlocul nicăieriului

la capătul civilizației

din nimic spre nimic

 

privind cu înfiorare

linia mării

stranie și calmă

ca un monstru blând

 

 

 

 

 

 

 

0

Mutatul și visul

Mă mut. Pentru a douăsprezecea oară în ultimii 8 ani. Asta înseamnă cam cel puțin o dată pe an. De la 18 ani, de când am plecat de la ai mei, mă mut încontinuu. Cămine, cămăruțe mici, claustrofobe cu paturi înghesuite, împrăștiate prin tot Bucureștiul. Chirii dubioase în anul 1, împărțite cu personaje care mai de care mai pitorești, cartiere schimbate, garsoniere, apartamente cu legături la metrou pentru serviciu, pentru facultate. Mutări în alte țări, mutări cu oameni în care crezi, mutări singură-cuc cu promisiuni că totul va fi bine chiar dacă nimic nu e cum trebuie.
Uitându-mă înapoi, în toți anii ăștia, n-am făcut mare lucru. N-am mobilă, nu am o casă, nu am familie, nu am copii, nu am nici măcar un credit cu cineva, n-am permis, n-am mașină, n-am nici măcar o pisică. Am câteva haine pe care le plimb de colo-colo, niște nimicuri neimportante, niște vise, poate, niște cărți la ai mei la Constanța. Sunt atât de liberă și de dezrădăcinată încât până și propria-mi existență poate fi pusă sub semnul întrebării. Sunt ce sunt, am un corp pe care-l duc cu mine și niște valize.
Acum mă mut iar, și știu, știu bine de tot că n-o să se oprească totul aici. Cu siguranță n-o să fie asta ultima dată. O să mă mai mut din nou, o să mai sufăr, mai un apartament cu mucegai, mai o altă țară.
Mi-aș dori infinit de mult, să-mi pun într-o zi bagajele undeva și să știu clar că de-aici nu mai plec în următorii X ani. Sufăr și eu după monotonia acelorași patru pereți mai mulți ani consecutiv. Aceeași mobilă, același pat în care să dorm cel puțin vreo 3. Asta înseamnă cam o mie de zile. O mie de nopți în același pat. Tânjesc, carevasăzică, după puțin calm în spațiul pe care-l ocup. Nu după o stabilitate emoțională, cât după una spațială. După același décor. Cred că e liniștitor și pentru psyche.
Până atunci… mă mut iar.

On a twisted note… azi-noapte am visat că eram la închisoare. Eu și un grup de oameni, unii cunoscuți, alții necunoscuți. O închisoare imensa amenajată cumva într-un castel. Era noapte, beznă, și găsisem o spărtură în podea prin care se putea coborî direct în stradă, și, iată, evada (eram undeva la un etaj superior). Spărtura era mică, puteai să te strecori doar dacă erai supțirel și avea într-un loc un țumburuș de care să poți agăța o o chingă a unei eventuale corzi pe care să te cobori. Găsisem, ce surpriză, coarda aruncată undeva prin cameră și trebuia să dezbatem cine avea să coboare primul. Toată lumea se ferea, înălțimea era foarte mare totuși și nu eram artiști de circ și nici foarte atleți. În final m-am oferit eu, știind că nu există opțiuni practic, că între a muri în închisoare mai bine mor strivită de asfalt încercând să ies. Îmi era frică și l-am chemat pe acel bărbat, singurul de care mă lega ceva afectiv destul de puternic dar nu pasional, ci vechi, ca să-l rog să țină o mână pe chingă și alta pe coardă, ca daca cumva mecanismul se dezbină din varii motive, să existe o șansă ca cineva să mă salveze.
Deși salvarea ar fi fost, cu siguranță, puțin probabilă. Cel puțin după legile fizicii… Apoi m-am trezit înainte de final.

0

ape moarte (1)

toată lumea a iubit în Constanța
toată lumea a urât în Constanța
vara pe plajă la Mangalia
în internatul de fete
toată lumea și-a deșirat sufletul
toată lumea s-a iubit cu toata lumea în Constanța
în nopțile cele mai lungi pe malul mării
toată lumea s-a plimbat pe faleză
toată lumea și-a fabricat în minte o faleză
toată lumea are o Constanță în creier
nimeni n-a fost sărac în Constanța
nimeni n-a fost dezamăgit în Constanța
realmente dezamăgit
sau cei care au fost, nu s-au născut în Constanța
să nu vorbim niciodată despre cei născuți în Constanța
ei nu conteză
Constanța este un oraș gol care vă așteaptă în fiecare vară
nimeni nu e indiferent în Constanța
poți să fii indiferent în Constanța
poți să mergi primăvara de la Capitol spre Ștefan cel Mare
fără nimic în creier sau suflet
poți să te scoli dimineața în fața Insistutului de Marină
fără niciun vis sau plan
se poate să nu-ți pese în Constanța
pe faleză la Zorile să nu vezi nimic
doar o apă moartă
inertă
aici doar oamenii aspri reușesc
cei blânzi înnebunesc
poți să nu fii în niciuna din tabere
zilele să curgă lin
repetititiv
toată lumea a plecat din Constanța
nimeni n-a rămas cu adevărat
nici cei născuți
nici cei veniți după
Constanța a fost ocupată
de stoluri întregi de pescăruși
cormorani adunați pe stabilopozi
cufundaci în Portul Tomis
lebede
doar păsările au mai rămas în Constanța
iarna când Crivățul
îți îngheață creierul
fantomele noastre plutesc înspre școlile fantomă
înspre blocurile fantomă
înspre prietenii fantomă care parcă au mai rămas
în orașul ăsta fantomă
a fost odată ca niciodată
un oraș la malul Mării Negre
nimeni nu poată să-l cuprindă
într-o carte într-un tablou într-o sculptură
nu s-a scris nicio carte despre Constanța
nu s-a pictat niciun tablou cu Constanța
în mintea tutuor Constanța este o formă nedefinită
ape
lacuri
mare
ape sărate vărsându-se în alte ape sărate
fâșii de pământ între ape
tufișuri înalte cu mărăcini
ascunzători pentru vulpi gri
Constanța e la capătul pămăntului
Constanța e capătul capătului
este sfârșitul cel mai lucid și firesc
aici se termină totul
nu poți fi altfel decât indiferent în Constanța
nu poți decât să rămâi nemișcat
vid
în fața apelor moarte

0

Le Renard

Il faisait chaud et nous étions partis pour un barbecue au bord de la mer. On n’avait pas tous des voitures donc c’était un vrai défit de transporter les casseroles, les légumes, la viande et les couvertures. N’empêche,nous nous somme débrouillés ensemble, comme d’habitude, à l’aide d’un taxi ou d’un bus qui éventuellement passait par cet endroit bizarre.
Très loin, vers la fin de la bande de terre qui sépare la mer du lac Siutghiol, nous nous arrêtâmes devant L’Auberge des Pirates (devenu entre temps un hôtel à un moment donné et qui sait quoi aujourd’hui) pour le grand regroupement. Armés de tongs, des maillots de bain et des chapeaux de paille, sans oublier les cabas et les sacs pleins à craquer nos entrâmes dans la steppe grise et sèche. Nous nous installâmes enfin, après des longues et ridicules disputes, derrière un petit arbuste bleuâtre en lâchant le bordel sur le sable. Quelques filles se jetèrent directement dans l’eau, sans enlever leurs robes à fleurs. Les garçons préparèrent le barbecue dégoutés, en les regardant se baigner. Tout était décalé, comme une fête foraine bruyante au milieu d’un désert atypique. Le soir arriva tard et nous trouva en train de griller des champignons sur les restes de braise qui brillaient à peine. Un renard s’éloigna de nous, en courant vers les buissons. Petit et sale, d’une couleur grisâtre comme le reste du décor, il disparaîtra dans la pénombre. Aujourd’hui je me souviens de son regard foudroyant, perdu, de bête poursuivie qui ne veut qu’échapper le plus vite possible au chasseur. Les années se sont écoulées et le petit renard reste encore dans un coin de ma tête. Son image me hantera toujours, jusqu’à la grande et tellement attendue FIN.

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

0

homeland

Încercare disperată de a-i explica lui A. că nu mănânc fructe de mare. Soldată, desigur, cu un eşec…

-N-ai spus că eşti născută la mare ?

Pentru o secundă chiar am vrut să-i povestesc despre Marea Neagră, despre clima aspră de acolo, despre vegetaţia cenuşie care împânzeşte toată Dobrogea. Despre apa din belşug care nu vindecă pe nimeni, care nu colorează câmpiile, o apă moartă.

Apoi am simţit că e în zadar. Poate că există o lege nescrisă ca oamenii să nu scrie şi să nu povestească vreodată despre acele locuri. Există locuri marcate pe hartă despre care n-ar trebui să vorbim, pentru că prin ele curge o esenţă maladivă greu de înţeles. Esenţă care de altfel se regăseşte în noi toţi, cei născuţi aici…