0

Nimic

Când ajunsesem acasă pisica deja murise. Am găsit-o întinsă în baie, caldă, țeapănă, cu ochii deschiși. La fel o găsisem și acum treisprezece ani, tot eu, în fața blocului, într-o zi de toamnă când mă întorceam de la școală. Mă gândeam atunci, cum mă gândesc și acum, că nu era posibil ca cineva să fi aruncat o pisică albă ca zăpada. Selecția se face, ca în orice regn, tot estetic. Trebuie să te izbească mai întâi frumusețea, ceea ce se vede mai întâi și abia mai târziu altele, iar acest lucru nu o să se schimbe vreodată.

Nu știu ce sunt animalele, nu știu dacă au o conștiință a lor, nu știu cum este de fapt limbajul lor, ce presupune în definitiv, ce se comunică și care este paleta lor de emoții, după cum nu știu de ce ne atașăm atât de mult de ființele astea mici care trăiesc până la urmă într-o altă lume, una străină dar cu care totuși rezonăm în anumite momente… Au trecut, totuși, treisprezece ani. Brusc, mi-am văzut părinții îmbătrâniți. De parcă în ziua aia îi vedeam pentru prima oară după treisprezece ani. Erau îmbătrâniți, obosiți și triști. Brusc mi-am văzut și apartamentul în care crescusem. Cărțile din bibliotecă, așa cum le aranjasem după ultima zugrăveală, canapeaua în care dormisem toți acei ani, lustra veche din camera mea, pe care nimeni nu o schimbase niciodată, ecranul gigantic al calculatorului, ocupând mai mult de jumătate din birou. Toate îmi spuneau un singur lucru : că niciodată nu avusesem un plan. Că niciodată nu construisem nimic și că niciodată nu mă gândisem la ce avea să se întâmple peste treisprezece ani. Nu apreciasem viața linear, ascendent, cronologic. Nu construisem nimic, și până la urmă nu asta mă interesa. Nu îmi dorisem să fiu nimeni, și fix asta se întâmplase. Tot ce-mi doream vreodată se afla acolo : o casă, câteva cărți, liniște. Le aveam pe toate. De ce-am plecat?

0

Carne

Merg aiurea, de la serviciu spre metrou. E cald și simt că mă dezintegrez. Peste tot oameni, în toate direcțiile, mergând bezmetici. O iau frumușel înspre guvern, ocolesc liftul și mă opresc pe partea dinspre Calea Victoriei, această cale a eșecului nostru, al tuturor. Îmi aprind o țigară și mă uit la valurile de oameni înotând prin valurile de căldură. Mulți. Și toți cu câte o treabă, cu câte un rahat de rezolvat, cu câte o existență mică și neinteresantă de satisfăcut. Mă sprijin de balustradă, când văd că trec doi tipi, genul acela de tâmpi fericiți care nu se sfiesc să fie neghiobi în public. Ei sunt acolo, bufonii șoselelor, șmecherașii de cea mai joasă spiță (nu, nu sunt ăia dezgustători cu ceafa lată și cu lănțug în merțan, sunt pietoni nefericiți ducând cu sine drama neajunsului. N-au și ei bani. N-au merțănel. Poate n-au nici carnet. Da’ au feză cu gel și tupeu.), gata oricând să agaseze, ca niște muște care îți invadează în unele zile complet aleator proximitatea

  • Ai un foc, păpușe?

Bineînțeles, duma cu focul. Ce poți să ceri de la un om, random, pe stradă? Eu nu cred că am cerut nimic niciodată. În general merg cu niște ochelari de cal imaginari care să-mi blocheze atenția. Mă uit la ei și mă înduioșează prostia lor. Sigur drăguțule, îți dau o brichetă și-ți mai dau tot ce vrei tu. Go on, take everything. Cere și ți se va da. Poți să-mi ceri orice, n-o să-ți zic nu. Doar că mă lovește melodrama. Sunt, până la urmă o poetă sau nu sunt? Și dacă poezia e o manifestare radicală, eu de ce-aș fi altfel?

  • Am unul mare fix aici, și arăt către piept.
  • Ba io cred că ai două.

Ceea ce mi-a adus brusc aminte că, dincolo de natură, de copaci, de zile și de anotimpuri, de stări de agregare și mai ales de dezagregare, dincolo de rateuri, reușite, joburi și căi ale victoriei și guri stupide de metrou care te-nghit când nici nu simți, suntem carne.

Ce, ai vrea să fii ceva mai mult? Ia-ți gândul. Ești carne. Mergi pe stradă liniștită în fustă scurtă? Caaaaaaarneeeeeeeeee. Cine a inventat fusta a proslăvit erecția. Ești carne pe două picioare în două peticele minuscule de material. Ei, ai vrea tu să te salvezi prin artă sau iubire sau alte bălării? Dar cum dracu’ facem, că ești carne… Cum, vrei să fii psyche, vrei să fii o conștiință înaltă, vrei, vai de capul nostru, să fii anima? – ce ironic ne-a făcut-o istoria limbii când s-a oprit la cuvântul asta – Dar ești caaaaarne măh. Revino-ți. Dă-ți două palme și atinge-te. Ce naiba credeai că ești? Pe cine naiba intereseaza de fapt? Ne doare de ce se vede și prima care ți se vede e carnea. Aia e. Suntem niște hălci. Niște hălci înfulecând alte hălci. Carne băgând în ea, la intervale regulate, altă care. Suntem, fir-ar să fie, carne în carne. E un canibalism teribil în toate gesturile noastre, în toate privirile, în toate abordările. Suntem carne într-o perpetuă căutare de carne. Care dragoste, ce-i cu câcaturile astea? Who needs this shit, carne să fie. Carne și iar carne. Și creierul e carne, și inima e carne, și mâinile și buzele.

Și ochii ăia mișto sunt tot carne. Carne și cam atât.

Ar trebui să integrăm plesnitul în activitățile zilnice de îngrijire. Te scoli, te speli pe dinți, te machiezi și bagi o palmă peste obraz. Să nu uiți ce ești, carne. Care Kundera și Kant? Cine-s ăștia? Și ăștia au fost tot carne. Coltrane? Ohohoooo, carne fetiță… Alain Delon? Despre ce dracului vorbim aici? Cum despre ce? Despre carne.

Dincolo de carne nu e nimic. Nimic care să conteze cu adevărat. Nimic. Vid.

0

Brânza

Nu sunt machedoancă, dar îmi place brânza. Sunt chiar lipoveano-basarabeancă, mă trădează forma rotundă a feței, ochii spălăciți, părul blond și tenul închis. M-aș vedea bine în partea aia a Dobrogei, nu prin podișurile uscate presărate cu oițe, ci prin delta sălcie și gri. Dar asta nu înseamnă că aș putea să trăiesc fără o telemea untoasă de oaie, care de obicei trebuie să miroasă a putină și a stână de Dobrogea, nicidecum ca aia de la munte.
Revenind la realitatea noastră urbană, iată-mă într-un supermarket hotărâtă sa nu-mi iau brânză la țiplă de pe raft, ci să-mi iau dintr-aia pentru care un minim de interacțiune cu o persoană de obicei draguță și serviabilă este necesar. De câte ori trebuie să merg la raionul cu pricina mi se pune un ghem în stomac. Haosul domină această ridicolă formă de a face cumpărături într-o uzină dezgustătoare a consumerismului. Nimeni nu știe care e coada. O vitrină infinită, lungă de câțiva metri buni expune cu nonșalanță mezeluri, mâncare gătită, salate, măsline, murături, brânzeturi și Sfânta Brânză. Multe cântare și vreo doi oameni pierduți încercând sa servească, vasăzică, cumpărătorul.
Mă așez, deci, în fața brânzei. Mi se pare de bun simț să stai în fața brânzei dacă vrei să iei brânză. De ce aș sta la măsline? Măslinele par punctul 0, dar coada se termină la Mama Dracului, la fileurile de crap și salatele de icre. Adică în cealaltă parte a supermarketului. Nu mi se pare ok să mă așez tocmai acolo. Mă hotărăsc să rămân în fața brânzei. O văd prin geam și știu că doar o mână bună ar putea s-o ia de-acolo, s-o cântărească și să mi-o paseze rapid. Știu că nu se face. Dar asta este.
Nu sunt nesimțită. Decât în cazuri de forță majoră. Niciodată nu am mințit, nu sunt nici genul care să îmbârlige omul. Nu prea pot să fraieresc pe nimeni. Am o mutră inocentă care mă trădează pe vecie. Însă, câteodată, plictisită de ridicolul și de absurdul acestei vieți, am niște crize de sinceritate și de anarhism. Mi s-a întâmplat și în liceu, și la facultate, și chiar hăt, până în ziua de azi. Îmi place să promovez aceste mici accese de nebunie absolut necesare.
Mi se face semn să mă așez la coadă. Eu, tot lângă brânză. Lângă mine, coada își continuă mersul ei ridicol până în dreptul măslinelor. ‘Treceți domnișoară la coadă, că și noi tot așa am făcut’, îmi spune o doamnă în vârstă, tunsă scurt și cu ochelari, înșfăcând o pungă de măsline verzi în semn de victorie. Sfântul exemplu al obedienței! Iată, empatizez cu tine, înțeleg că ai vrea să spargi mersul lucrurilor, dar hai. Treci acolo în rând și șezi blând. La coadă!
Eu nu mă dau. Ba chiar în demersul meu de breaking the law, mă trezesec urlând ‘Sunt ferm convinsă că pot să iau o bucată de brânză și fără să stau la coadă!’ Avangardă curată! Vasăzică știu ce fac și nu încerc să vă păcălesc. Vine și doamna care sevește în dreptul meu, întrebându-mă dacă am stat la coadă. Normal că nu am stat și nu văd de ce-aș minți. Nu am stat la coadă și nici n-o să stau. Dați-mi o dată pentru totdeauna nenorocita de brânză și să terminăm cu prostiile. Șocată la auzul adevărului brut, doamna se blochează. Cum adică, nu am stat la coadă, nu mint și vreau brânză? Whaaaaaaaaat? ‘Domnișoară, v-am zis să treceți la coadă, vreți să-mi aud vorbe??? Chiar așa?’. Nu doamnă dragă, vreau o bucată nenorocită de brânză și nu vreau să mă așez la Mama Dracului pentru ea. Îmi și închipui ce revoltă ar fi generat demersul meu anarhist. Toți codașii, revoltați că am reușit, în sfârșit, să fentez coada, să sparg această ordine fizică și morală până la urmă, să înhaț brânza fix sub nasul lor în timp ce timpul ar fi curs cu o viteză năucitoare peste trupurile lor împietrite și avansând lesne spre scopul unic: măslinele dietetice, sălățici cu ciuperci și pui… sau… brânză, ar fi înnebunit. Aș vedea doamnele aruncându-se înnebunite peste vitrine, păruindu-se cu celelalte doamne, înhățând și distrugând cu ură toate bunătățile. Aș vedea formându-se echipe de transport din mână în mână până dincolo de nenorocitele de geamuri care blochează accesul la alimente. O orgie-vrac, deșănțată și virulentă, în care nu s-ar mai sta la nicio nenorocită de coadă așteptându-l pe Sulică Spătaru să te servească după efortul de a fi civilizat. S-ar fi desființat fiecare vitrină cu produse vrac din supermarketuri. Oameni fără locuri de muncă, poate victime, revolte peste revolte. Asta s-ar fi întâmplat dacă mi s-ar fi servit brânza fără sudoarea civilizației. Dacă mi s-ar fi făcut un gest gratuit. Dacă fie și numai pentru o secundă aș fi fost specială.
Evident, la final am urlat că nu mai iau nici o brânză, că prea mult am stat răstignită în fața ei. Chiar așa, cum ar fi să ne așezăm la coadă la roșii pe la absorbante sau să cerem păturicile pufoase la raionul de făină, să vină, vasăzică, o doamnă și să alerge de colo-colo prin tooooot magazinul. Și eventual coada la brânză să înceapă undeva dincolo de granițele acestei țări, poate în Antarctica sau în jungla amazoniană și numai după ce am fi ucis o mie de leoparzi și de oameni ai zăpezilor să fim demni să ducem în drum spre casa de marcat o brânză… poate numai atunci…
Sunt o anarhistă mică și niciodată n-o să mă dau în lături de la exerciții de improvizație de felul ăsta. Asta sunt. O anarhistă fără brânză…

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

0

Primăvara

A venit primăvara, sezonul căderilor nervoase şi al isteriilor gălăgioase, al depresiilor suculente în care materia cenuşie va plesni de fertilitate. Vom urla de durere prăbuşindu-ne pe trotuar printre miresmele greţoase de frezii şi zambile. Ne vom şterge lacrimile în autobuz, ruşinaţi, apoi ne vom întoarce privirea către geam şi le vom lăsa să curgă. Vom debita idioţenii, vom aiura în discursul nostru, vom spune totul şi nu ne vom mai controla.

Se vor întâmpla din ce în ce mai multe lucruri. Avalanşele de noutăţi ne vor aspira în ele-însele. Nervii vor tremura, jucăuşi, de plăcere. Vom sări în toate părţile ca o minge de gumă, iar la final vom fi aceiaşi. Ziua se va lungi din ce în ce mai mult, devorându-ne.

Vom continua la nesfârşit, ca nişte superoameni, într-un roi de gâze şi de disperare. Înc-o zi, încă una şi-ncă una…