0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

0

Delta

Angoasant film. Nu la modul tragic, ci culmea, înfiorător de echilibrat. Ideea de supremație a naturii în fața tradiției, a culturii, a legilor create de oamenii adunați artificial într-o comunitate, admirabil ilustrată. Mult primitivism și multe, multe limite. Și o foarte frumoasă poezie a tăcerii, a omisiunii. Nu știm de ce se intoarce X în satul natal, de ce își construiește o casă, de ce se cuplează cu sora vitregă (se cuplează oare cu sora lui vitregă?), de ce plătește totul în euro într-un sat din fundul Deltei, etc.

Presimt ca White God o sa fie sub.

0

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

0

« BROUTE-MOI LA BANDE DE GAZA » zise scriitorul

Frate, ce mă enervează cînd mi se întîmplă să citesc romane la care mi-e extraordinar de clar că ceva mă deranjează. De exemplu Houellebecq care nu-mi place de nici un fel. Ba mai mult, niciodată nu o să-mi placă dar trebuie să mă prind într-un final ce mă deranjează cu adevărat la cărţile lui… Ca să fie totul şi mai frustrant, mi-e mai mult decît clar că e un scriitor « vachement bon » ca să zic aşa. Mai am puţin şi termin Posibilitatea unei insule… e aşa de frustrant, iar mă încearcă nebuniile gîndindu-mă la cum ar suna asta în original, gîndindu-mă la faza cu traducerile, daca îl citesc pe Houellebecq sau dacă nu cumva îl citesc pe Emanoil Marcu în variantă houellebecquiană, enfin…
Din ciclu’ « de ce dracu’ » (ca în postu’ anterior) :
De ce dracu’, pe lîngă faptu’ că se găsesc destul de rar (hei nu am văzut la taraba de la colţu străzii un Houellebecq original deşi tre’ să recunosc că aş fi fost plăcut surprinsă), cărţile în ediţie originală mai costă şi mult. Adică de ce trebuie să dau 100 de roni pe o carte dacă vreau să o citesc în franceză/italiană/engleză ş.a.m.d. Uat dă fac ????!!? Da cultura se plăteşte sînt de acord dar pînă unde… Pfffffffffff m-am enervat…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.