0

Plâng destul de des. De la o vreme chiar mai des ca de obicei. Unele lucruri (mai toate) mă copleşesc . Mi s-a spus odată că oricum sunt o capitalistă fără scrupule, care suferă de un soi de individualism cronic. Că sunt insensibilă la dramele aproapelui, care sunt parte din responsabilitatea uriaşă pe care o duc pe umeri. Mă scuzaţi, nu. Capitalismul nu e chiar visul meu. Să muncesc ca un robot 8 ore pe zi chiar nu era pe agenda mea acum 10 ani. Chiar nu mi se pare că sclavagismul în multinaţionale a fost vreodată pe agenda cuiva. Că am visat în secret la dezumanizarea asta. Că ne-am dorit-o. Nimeni n-a vrut să se facă CEO SEO kkt bălţat în anii 90, fix după Revoluţie. Răspundeam frumos şi de-a dreptul înduioşător : vreau să mă fac doctor, avocat, poliţist. Un pieten de vârstă apropiată voia să devină astronaut. Avea, în camera lui, pe lângă harta României şi acvariul cu peşti, postere cu Cosmosul. Afişe cu planetele, lipite cu aracet pe şifonierul masiv, minimalist, care ocupa jumătate de cameră. Eu am vrut să mă fac avocat, apoi profesor. Când merg acasă şi mă întâlnesc cu nenea X pe scară, tatăl prietenului , ni se taie genunchii. Mă întreabă mereu ce mai fac, unde e avocata… Iată, totul e in stand-by. Viaţa m-a halit. Dar el nu poate să uite ce frumos răspundeam la Ce vrei tu să te faci când o să fii mare. Aveam un plan, l-am făcut praf. Asta e doar o parte din dramă.

Ieri noapte m-a ciupit un ţânţar. Brusc mi-am amintit că mai există ţânţari, stele, un cer pe care-l ignor zilnic, iarbă, copaci, ceva un pic mai autentic decât birourile plate în clădirile aseptizate. Este şi asta o dramă. Una a ignoranţei. Nu aşa visam lucrurile.
Toate astea ca să ajung de fapt la miez : că nu există intensitate în suferinţă, oameni mai chinuiţi ca altii şi oameni mai norocoşi. E un chin totul, dincolo de regimul politic şi de clasă. Mă scuzaţi că nu mă simt responsabilă pentru dramele înntregii omeniri. Imi ajung ale mele. Frustrările, eşecurile, lipsa timpului, faptul că n-am bifat încă anumite lucruri. Mi-e foarte greu cu mine. Şi-apoi dacă Sartre chiar avea dreptate, şi omul chiar este un proiect (de ce ? al cui ? din dorinţa cui ?) iar prin acţiunile noastre individuale ne facem responsabili de acţiunile tutuor… atunci şi alţii sunt responsabili pentru mine. Si they have failed. Loupé. Echec et mat.

Reclame
0

acesta este vidul

de când ai plecat
nu mai rețin
numele obiectelor
utilitatea lor

acolo pare să fie un prosop de bucătărie
inert
pe masă parcă s-ar afla
niște farfurii oranj
golite de sens

când absența ta înghite camera
ca o ceață subțire
parfumul tău
îmi sfredelește creierul

acesta este vidul

0

Mutatul și visul

Mă mut. Pentru a douăsprezecea oară în ultimii 8 ani. Asta înseamnă cam cel puțin o dată pe an. De la 18 ani, de când am plecat de la ai mei, mă mut încontinuu. Cămine, cămăruțe mici, claustrofobe cu paturi înghesuite, împrăștiate prin tot Bucureștiul. Chirii dubioase în anul 1, împărțite cu personaje care mai de care mai pitorești, cartiere schimbate, garsoniere, apartamente cu legături la metrou pentru serviciu, pentru facultate. Mutări în alte țări, mutări cu oameni în care crezi, mutări singură-cuc cu promisiuni că totul va fi bine chiar dacă nimic nu e cum trebuie.
Uitându-mă înapoi, în toți anii ăștia, n-am făcut mare lucru. N-am mobilă, nu am o casă, nu am familie, nu am copii, nu am nici măcar un credit cu cineva, n-am permis, n-am mașină, n-am nici măcar o pisică. Am câteva haine pe care le plimb de colo-colo, niște nimicuri neimportante, niște vise, poate, niște cărți la ai mei la Constanța. Sunt atât de liberă și de dezrădăcinată încât până și propria-mi existență poate fi pusă sub semnul întrebării. Sunt ce sunt, am un corp pe care-l duc cu mine și niște valize.
Acum mă mut iar, și știu, știu bine de tot că n-o să se oprească totul aici. Cu siguranță n-o să fie asta ultima dată. O să mă mai mut din nou, o să mai sufăr, mai un apartament cu mucegai, mai o altă țară.
Mi-aș dori infinit de mult, să-mi pun într-o zi bagajele undeva și să știu clar că de-aici nu mai plec în următorii X ani. Sufăr și eu după monotonia acelorași patru pereți mai mulți ani consecutiv. Aceeași mobilă, același pat în care să dorm cel puțin vreo 3. Asta înseamnă cam o mie de zile. O mie de nopți în același pat. Tânjesc, carevasăzică, după puțin calm în spațiul pe care-l ocup. Nu după o stabilitate emoțională, cât după una spațială. După același décor. Cred că e liniștitor și pentru psyche.
Până atunci… mă mut iar.

On a twisted note… azi-noapte am visat că eram la închisoare. Eu și un grup de oameni, unii cunoscuți, alții necunoscuți. O închisoare imensa amenajată cumva într-un castel. Era noapte, beznă, și găsisem o spărtură în podea prin care se putea coborî direct în stradă, și, iată, evada (eram undeva la un etaj superior). Spărtura era mică, puteai să te strecori doar dacă erai supțirel și avea într-un loc un țumburuș de care să poți agăța o o chingă a unei eventuale corzi pe care să te cobori. Găsisem, ce surpriză, coarda aruncată undeva prin cameră și trebuia să dezbatem cine avea să coboare primul. Toată lumea se ferea, înălțimea era foarte mare totuși și nu eram artiști de circ și nici foarte atleți. În final m-am oferit eu, știind că nu există opțiuni practic, că între a muri în închisoare mai bine mor strivită de asfalt încercând să ies. Îmi era frică și l-am chemat pe acel bărbat, singurul de care mă lega ceva afectiv destul de puternic dar nu pasional, ci vechi, ca să-l rog să țină o mână pe chingă și alta pe coardă, ca daca cumva mecanismul se dezbină din varii motive, să existe o șansă ca cineva să mă salveze.
Deși salvarea ar fi fost, cu siguranță, puțin probabilă. Cel puțin după legile fizicii… Apoi m-am trezit înainte de final.

0

autoportret

am douăzeci și șase de ani și n-am făcut nimic
am avut un vis
l-am făcut praf
am iubit un băiat brunet
cândva
în liceu
de-atunci încerc la nesfârșit să retrăiesc fix aceleași emoții
în zeci și zeci de paradigme
am vrut să scriu literatură
am adunat un teanc trist de diplome
mă uit la ele și-mi vine să le înghit
filă cu filă
notă cu notă
ele sunt tot ce sunt
am plâns de nenumărate ori
ore în șir
am fost mereu singură
mi-am dorit un frate
un frate mai mare care să fie obligat
prin convenția perversă a biologicului
să aibă grijă de mine
am fost și fericită sporadic am fost și extrem de
nefericită și de fatalistă
cine poate iubi la infinit aceeași femeie mereu nefericită și fatalistă?
acum am intrat în pâine
scriu scrisori tembele de motivație
vreau un serviciu stabil un salariu regulat
mi-e frică că o să ajung tot acolo
la niște credite
ceva copii
o viață neimportantă
ce contează câte cărți am citit
ce contează câte nopți am plâns
cui îi pasă cu adevărat?
am avut un vis
l-am făcut praf
viața o să mă înghită pe nemestecate
o să mă halească într-o milisecundă
la cât sunt de slabă și de
neimportantă
n-am făcut nimic am scris niște prostii
am citit niște cărți
am avut un vis
nu s-a întâmplat nimic
absolut
nimic

0

de iarnă

un sentiment rușinos

o culpă intimă mă încearcă ori de câte ori îmi dau seama că am uitat

de lucrurile simple

de exemplu

pielea din spatele urechii tale,

dumnezeiesc de albă și de fină, de care îmi este, trebuie să recunosc

frică

sau storcătorul de fructe abandonat într-o parte a camerei

pe jumătate plin cu suc de portocale

(sunt zile în care ideea în sine de suc de portocale

făcut în casă mă emoționează până la lacrimi – nu am mai spus-o nimănui

pentru că încerc să mă controlez – )

anii trec dar iernile au mereu

același miros de ger și de spaimă

se întunecă devreme dar noi râmanem

culmea

mereu aceiași

în alte haine și în alte corpuri

vino lângă mine, oricine-ai fi

aruncă cu un bulgăre de zăpadă în trunchiul unui copac

să ne tăvălim puțin

să ne bucurăm puțin de lucruile simple

înainte să redevenim din nou

anoști

maturi

neimportanți

2

frumosul şi deprimantul sentiment al inutilității şi al eşecului

Astăzi a plouat puţin şi des, a tunat tare, cerul s-a întunecat şi toate astea în timp ce eu eram la birou scriind tîmpenii pentru o restanță. Acum 10 ani cînd ploua la sfîrşit de mai ne adunam toţi în scara blocului şi aşteptam. Aşteptam cuminţi în primele 10 minute, ne trînteam pe scări şi ne uitam prin geamurile murdare. Dacă nu se potolea, băieții începeau să joace fotbal, vecinii ieşeau să ţipe la noi, şi la sfărşit se termina bine. Ieşeam iar afară şi ne murdăream prin băltoace şi noroi.

Acum trebuie să citesc rahaturi pe Wikipedia despre Emile Zola. C’est l’un des romanciers français les plus populaires, l’un des plus publiés, traduits et commentés au monde. Şi cui folosesc toate astea pînă la urmă? Pînă şi cînd frămîntam noroiul în palme ca să fac prăjituri ştiam mai bine ce avea să urmeze. Ştiam de ce şi pentru cine o fac.

Acum mă învîrt aiurea într-un mediu inutil, într-o lume în care nu mai cred. Din toate visele alea (“o să fiu”, “o să fac”, “eu”) am rămas cu cioturi. Cioturi şi vise simple de om cu o viață simplă. Fără destine mari, fără gesturi exemplare. O căsuță mică şi o grădiniță cu flori de care să am grijă. O să fiu doar o femeie ca toate celelalte, lîngă un bărbat ca toți ceilalți. Toate combinațiile posibile de căsuțe mici, bărbați şi femei. O platfomă de joc şi multe machete de carton.

Sentimentul inutilității fiecărui gest pe care-l fac e covîrşitor. Cu fiecare carte citită, cu fiecare examen dat (căci nu-i aşa, sînt încă mică şi nu ştiu nimic dacă viața mea încă mai înseamnă examene şi cărți) lucrurile sînt din ce în ce mai clare. N-o să ajung nicăieri.

1

the television screen is the retina of the mind’s eye

Nu sînt o cinefilă.

Nu am colecţii de DVD-uri, nu am postere pe pereţi cu actorii şi regizorii mei preferaţi. Pentru că nu am actori sau regizori preferaţi. Şi pentru că de multă vreme nu mai am postere pe pereţi.

În plus, am început de foarte puţin timp (vreo 2-3 ani) să mă uit serios la filme. Chestie de care nu mi-e ruşine, ba chiar mi se pare mişto cînd mă gîndesc. Mişto şi amuzant, mai ales cînd prietenii îmi spun “Vai! Nu ai văzut aia?”

Nu. Nu am văzut aia. Sînt o mică ignorantă şi am de gînd să ramîn aşa. Pentru că aş putea să scriu un tratat despre morală şi industria cinematografică.

Şi mai ales pentru că urăsc minciuna.

Dar nu despre asta voiam pînă la urmă să bat cîmpii în postul ăsta.

Oricum, de cînd eram copil îmi aduc aminte de două filme pe care le-am văzut la televizor şi care m-au impresionat. Primul a fost Blue Velvet. Al doilea a fost The Fly. La The Fly am plîns, n-aş putea să zic exact de ce, ideea e că-mi amintesc perfect finalul şi ce am simţit atunci, copil fiind. Un amestec superb de frică, dezgust şi milă. Amestec conservat şi peste ani, cînd l-am revăzut.

Da, iubesc filmul ăsta.

Azi m-am chinuit să mă uit la Zodiac. N-am putut. Bun, recunosc: am nişte gusturi dubioase în materie de literatură. Dar în materie de filme, chestiile sînt şi mai complicate.

Ideea e că după ce m-am enervat la Zodiac, am văzut Videodrome.

Şi mi-a plăcut atît de mult încît încep serios să mă gîndesc că daca vreodată o să fiu pusă în situaţia de a numi un regizor preferat sigur o să zic Cronenberg şi nimeni altul în afară de el.

Dar cum n-o să fiu niciodată pusă în situaţia asta n-o să pot impresiona pe nimeni cu gusturile mele cinematografice. Thank God!

Aş vrea să zic atît de multe despre filmul ăsta ca şi despre alte cronenberguri şi să încerc să-mi motivez într-un fel sau altul opţiunea. Dar este atît de stupid.

Să motivez ce? Efectele la propriu speciale? Coloana sonoră haunting? Felul ăsta dulce de a ascunde singurătatea sub diverse măşti şi pretexte?

No, thanks.

Tot azi am aflat şi că cele două filme serioase ale copilăriei mele s-au lansat în acelaşi an, 1986.

Funny, nu? J