0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

Reclame
0

Scrisorica lunii

„Ma bucur ca am reusit sa nimeresc in sfirsit gaura cheii si ca am intrat. Zimbind, ca si cind nici nu am fost constienta de actul pe care l-am intreprins.
Cheia s-a rasucit in broasca fara emotii, pentru ca problema emotivitatii nu poate fi niciodata extrapolata la o cheie de metal cojita de invelisul ei lucios.
Ar trebui sa luam exemplu de la asta.
Ideea este urmatoarea, as putea face atitea in momentul asta. As putea sa plec de-acasa si sa cutreier strazile, as putea sa inghit un tub de pastille sau pur si simplu sa cint la chitara o lalaiala care mi-ar aduce vecinii la usa apartamentului.
Da, dar la fel de bine as putea sa intru pe messenger si sa-ti dau un buzz, dupa cum la fel de bine as putea sa te sun si sa te injur in mod elevat, folosind niste cuvinte care pierzandu-si proprietatea ajung doar niste biete artificii stilistice. Remarcabile poate…
Dar stii ce fac acum? Ma apuc de citit un nou roman de Kundera, se cheama Identitatea, si ma gindesc cu drag ca si eu, ca si multi altii probabil, il voi macelari la anu’ cu o lucrare de licenta infecta care nu va fi nici pe jumatate ceea ce si-a propus cu adevarat sa fie. Si gindul asta ma linisteste, si imi da un sentiment de pace si de serenitate. Da, se poate!
La ora asta, aleg sa ma cultiv. Lucru pe care nu pot sa zic ca foarte multi oameni il fac acum, la 23:45. Pentru ei, ca si pentru multe altele, o sa ridic in aer intr-un mod cam timpitzel ce-i drept, un pahar plin cu bere. Pentru ca si eu, ca si prietenele Irenei din Ignoranta, aleg sa nu imi pese in seara asta de minunatul vin rosu frantuzesc care este atit de aproape de mine. Aleg lucrurile care imi sint cunoscute, pe care le stiu de atita vreme si care imi dau o senzatie pe care am convenit cu totii s-o numim siguranta.
Asadar, in spiritul cel mai autentic cu putinta, singurul care merita superlativul asta de care, intr-un mod naiv si derizoriu ne zbatem sa scapam (cel al mediocritatii, desigur),

va salut,
domnule…”

3

vise ciudate cu coperţi şi oameni care există

Acasă fiind, am avut unul dintre cele mai ciudate vise EVER. Îmi pare groaznic de rău că totuşi nu mi-am făcut un caiet de vise, în care sa le scriu pe toate. Just for the fun of it.

Cred că a fost un vis-maraton pentru că s-a desfăşurat pe al naibii de multe planuri, cu foarte foarte multe personaje… m-am trezit cu o durere de cap magistrală (pe care încă o mai am) şi cu sentimentul că nu m-am odihnit nici măcar o secundă all night long.

Îmi amintesc foarte bine doar două dintre episoade.

Era iarna, foarte foarte frig. Eram îmbrăcata gros şi aşteptam pe acoperişul unui hotel venirea unui bărbat. De acolo trebuia să plecăm cu un telescaun în vîrful muntelui. Eu eram foarte supărată. Tot aşteptînd, la un momentdat bărbatula urcat pe acoperiş şi a început să se scuze în faţa mea pentru că s-a căsătorit a doua oară şi să-mi dea nişte explicaţii pe care nu le-am cerut. Eu mă uitam şi nu înţelegeam ce se petrece. Apoi au urmat nişte declaraţii de dragoste, apoi a urcat pe acoperiş şi a doua soţie a bărbatului care a fost făcută repede pachet şi trimisă cu primul telescaun în vîrful muntelui.

Ca să mă îmbuneze a scos din geacă o carte al cărei autor era chiar el, cu o coperta absolut nebună şi fără titlu. Coperta arăta în felul următor: toata era în tonuri de albastru; un zid înalt cu o bancă fară spătar care arăta ca o etajeră erau în primplan.

Pe banca-etajeră erau de la stînga la dreapta: eu, îmbracată intr-o rochie scurtă cu parul prins in coc, zîmbind înspre el, care era întors spre mine şi mă privea iar lîngă el a doua soţie, stînd dreapta şi privind fix în obiectiv (pentru ca era pînă la urmă vorba de o poză).

Mi-a luat jumătate de zi să îmi dau seama că cea de-a doua soţie era în visul meu o colegă de cămin. Partea şi mai amuzantă e că amîndouă purtăm acelaşi nume.

Apoi în al doilea eram în laboratorul de informatică de la liceu şi participam la o conferinţă cu o temă literară oarecare. În mijlocul ei intră disperat un profesor cu o carte în mîini spunînd că este un volum inedit al unui scriitor. Cartea este dată spre circulaţie din mînă în mînă. Coperta este ţipătoare, în tonuri de galben aprins şi oranj iar în colţul din dreapta jos este desenat cu roşu conturul unui fluture stilizat. Răsfoid cartea am fost surprinsă să citesc nume de femei urmate de o scurtă poveste. Cînd mi-am dat seama de asta am început să-mi caut în disperare numele, l-am găsit şi m-am trezit fix înainte să citesc povestea.

O fi bine, n-o fi… aş da orice să ştiu ce scria…

Ultimul vis cu cărţi pe care mi-l amintesc a fost demult, cînd fiind într-un anticariat răsfoiam o carte cu note muzicale, portative şi îngeri…

Amîndoi bărbaţii există.

Încă vreo cîteva vise ca ăsta şi o să-mi pierd minţile. De tot.

later edit…
ceva super misto

0

long live living

OK, o sa zic tot acum cat inca mai e proaspat in memoria mea.Traiesc intr-un Haos grozav, parca din ce in ce mai evident, care ia locul realitatii din ce in ce mai repede. (draci, o fi vreun soi cretin de depresie post-adolescentina…)

So, iata cateva franturi din visul meu de azinoapte care s-a desfasurat pe cel putin 3 planuri, daca nu mai multe. 3 le mai retin inca.

Treaba era ciudata. In sensul ca timpul o luase razna, iar acum ma aflam in copilaria mea, cu fostii prieteni din copilarie care da, erau la varsta aia de la 13-14 ani in jos. Eu pe de alta parte eram mai in varsta decat sint acum. So… ei erau mai tineri ca in realitate, eu mai batrana ca in realitate. Cu toate astea nimeni nu parea sa observe ceva ciudat. Adica era un lucru absolut normal. Ne adunasem in fata blocului, eu si vreo 3 baieti, si trebuia sa mai chemam pe unii si pe altii, asa ca incepusem sa sunam la interfon. Tot ma chinuiam sa dau de Oana, ea care era mereu prima la joaca, si cu toate astea nu reuseam sa dau de ea.

Totusi sunam la interfon si imi raspundea mereu mama ei zicand “Oana n-a venit inca. Cand vine ii spun sa coboare”. Eram trista si in tot visul nu am reusit s-o vad pe Oana, cred ca pana la urma nu s-a mai intors…

Cred ca e de prisos sa spun ca n-am ma vazut-o pe Oana de ani intregi si ca nu mai stiu nimic de ea…

In tot timpul desfasurarii planului astuia, eu caram cu mine in brate un pui de pisica. Absolut peste tot. Se opreau trecatorii de pe strada si il mangaiau si ma felicitau pentru ca am asa o pisica.

Pana intr-un anumit punct, cand pisica dispare din bratele mele, dar cu toate astea eu sint ferm convinsa ca ea este acolo. Nu stiu cum sa descriu senzatia, absurda cred ca e putin spus. Ma uitam la mine in brate, nu vedeam nimic, si cu toate ca nu vedeam nimic stiam ca acolo este pisica. Veneau prietenii mei si ma intrebau “Hei ce-ai facut cu pisica?” si eu le raspundeam “Cum ce-am facut, nu vezi, e chiar aici”.Cand reactualizez totul ma sperii in ultimul hal.

Nu stiu cum se numeste asta in termeni medicali… unul din efectele unei boli psihice. Desi nu, nu era asta… nu stiu cum sa va explic, dar desi pisica nenorocita nu mai era acolo, parca era invizibila. Nici eu nu o vedeam, dar stiam de existenta ei.

Uatevar, as vrea sa-mi dea cineva o explicatie pentru faza asta care m-a speriat la maximum.

Baietii se jucau cu mingea. Dar nu era un joc normal. Mingea avea o gaura cat un pumn in ea, si cu toate astea sarea. Mai putin ca de obicei, dar sarea. Iar baietii, ca s-o faca sa sara si mai tare, nu dadeau in ea cu piciorul, ci isi contorsionau trupul intr-un fel de neexplicat, faceau un salt inalt rau si o izbeau cu fruntea. Era un fel de intrecere cretina. Cine da cu sfecla in minge mai tare o face sa sara si mai tare…

Dupa fazele astea, venise fratele mai mic al unui prieten, caruia ii placea de mine, si care avea o problema ciudata, in sensul ca nu mai mancase de ani de zile. Copilul ala era un necunoscut in realitatea curenta. Era blond si avea niste ochi albastri fosforescenti. Oricum, spooky. In fata blocului scosesem o masa si mamele noastre se apucasera sa faca mancare pentru noi. L-am luat pe copil, care era un nazdravan si nu asculta de nimeni si l-am pus la masa langa mine si am inceput sa-i dau sa manace, si copilul a inceput sa manance. Si toti se asezasera in jurul meu sa asiste la spectacol.La felul in care copilul manca din mana mea.

Apoi dupa ce a mancat si maica-sa a venit la mine si mi-a multumit, copilul a venit la mine cu un carnetel rosu legat cu fundite. Pe prima pagina imi scrisese o poezie. Era o poezie clasica cu catrene si rima. Imi pare rau ca nu-mi mai amintesc absolute niciun vers. 

In alt plan, eram cu fostii colegi de generala si ne adunaseram la mine in fata blocului. Era iarna si era multa zapada in jur. Si parca incercam sa ii impact pe doi dintre ei care se cuplasera si totusi se certasera. Si totul s-a terminat intr-o bataie cu zapada d-aia ca la carte, in parcarea din lateralul blocului meu. 

In alt plan, o luasem inspre plaja, prin Mamaia, pe la Perla. Desi stiu foarte bine cum arata si acum locul, in vis arata cu totul altfel.

Erau umbrelute de paie sub care nu mai statea nimeni, ci numai munti intregi de gunoaie si sticle de plastic. Gunoaiele erau si in apa,se vedeau plutind in dreptul umbrelutelor. La dreapta, mai departe de umbrelute, era un prag foarte inalt de nisip pe care il urcai si la un nivel superior era o terasa foarte ceausista, cam ca terasa aia pe care inca o mai vad langa Hotelul Tineretului, undeva prin peninsula.

In sensul ca erau scaunele alea rosii si albe din fier cu spatar de plastic rotund si mese patrate cu fete de masa din panza in carouri roze si albastre. (iak iak iak. Imi amintesc ca pe la 2 ani sau mai putin fusesem cu tata intr-o cofetarie care arata asa, cu mesele si scaunele alea tipice si bausem brifcor nu portocaliu, ci negru. Cacat, acum ma gandesc daca nu cumva brifcoru’ era acelasi, doar sticlele erau mai inchise sau mai deshise. Si da cred ca asa era…)

In partea asta de plaja era mai curat, desi erau multe alge pe mal. Marea era curata. Aveam un prosop verde si mi l-am intins ca sa stau pe el sis a ma uit la mare, eram singura si era pustiu in jur. Deodata doi barbati vin inspre mine. Erau burtosi si ciocolatii si nu aveau nicio expresie distincta a fetei. Unul m-a luat de-un brat si celaltal de celalalt brat si apoi au inceput efectiv sa urle “AM GASIT VINOVATUL!!!!!!”.Si ma strangeau tare de maini, ca si cand se asteptau s-o iau la goana si li se parea foarte firesc sa fac asta, desi eu habar n-aveam de ce ar fi trebuit sa fug si pentru ce sunt vinovata.

Asa ca m-am panicat si m-am trezit…

 

2

nu am inspiratie si prin urmare nu stiu ce titlu sa dau postului astuia.

Nu nu.I’m not dead yet.

Ce fac, nici eu nu stiu.

 Vine primavara si parca simt cum plesneste carnea si cum plesnesc venele si cum plesneste tot ce e verde si rosu si proaspat.Am sentimentul ca sint inconjurata de cruditati. Incepand cu salate si ridichi si terminand cu chestii mai grave. Ceva ce scartaie intre dinti si scoate sunetul ala crud crud crud.Fresh. Cool. Caldura. Florile. Zilele.

Ah, the golden spring ages (Prietenii stiu de ce. Sau daca nu stiu de ce, pot macar sa ghiceasca. Sau pot sa-si bata capul si sa nu se prinda. Prin urmare pot sa se oftice. Si sa ma intrebe. Uite, tu care citesti acum asta, nu-i asa ca te-ar interesa sa stii ce-i cu the golden spring ages? Nu-i asa ca esti un pic curios. Uite-te la tine. Si gandeste-te la mine. Si la motivele pentru care continui sa citesti ce-am scris aici…).

In afara de asta… am citit niste Bukowski. Si niste Murakami. Si acum servesc niste Eco.Si m-am uitat la desene animate.

La naiba cu Eliot care zice ca april is the cruellest month.