0

Pamuk II

Poate vă întrebaţi cam în ce perioadă istorică plasează Pamuk romanul. Tot citesc variante şi variante şi variante.
Mi se pare că undeva se spune explicit, mi-e lene să rasfoiesc acum dar e foarte interesantă faza.
Eu aveam iniţial şi pare-se eronat argumente pentru sec. al XIII-lea.
Unul dintre ele e faptul că se discută intens despre condiţia artistului miniaturist. Dacă e sau nu, să zicem “moral” ca miniaturiştii să aibă un stil propriu şi să îşi semneze lucrările.
În orice atlas serios de istoria artei se spune că miniaturile au început să fie semnate în sec. al XIII-lea, c’est-á-dire cam pe atunci explodează conştiinţa individualităţii artistului. Pentru cititorii mei fideli care au carenţe în domeniul artă orientală, arta ilustrării manuscriselor era o meserie de vîrf în evul mediu, ca şi caligrafia. Miniaturiştii erau organizaţi in bresle cu subdiviziunile de rigoare: cei care se ocupau de chenar şi de aurire, cei care făceau aşezarea potrivită în chenar, cei care pictau chipurile şi aşa mai departe. În general cărţile ilustrate erau comandate de către oamenii cu o funcţie politică importantă, de unde derivă o problemă misteaux. Care mai este funcţia unui asemenea obiect? Unde se termină valoarea estetică şi de unde începe valoarea strict materială? Sînt cărţile de acest fel un simplu obiect de lux? (întrebările vor fi lamurite în numărul viitor).
Un alt argument e pomenirea oraşului Şiraz în contextul inovaţiilor aduse în acest tip de artă, pe scurt inventarea perspectivei. (Îi povesteam cum, trasînd linia orizontului spre chenarul de sus al miniaturii, maeştrii din Şiraz scoseseră la lumină un nou stil.)
Perioada în care se dezvoltă în oraşul cu pricina şcoala artelor de genul ăsta e din nou, sec. al XIII-lea.
Dar!
Ce facem cu Marele Maestru Behzad, care a trait intre secolele al XV-lea şi al XVI-lea şi care mai este şi antemergător poveştii din roman?
Acum mi-e somn de mor, încît nici măcar gîndul la Marele Maestru Behzad nu mai e unul energizant.
Mai vreau să-mi formatez şi eu o dată pentru totdeauna prostia asta de laptop să mă pot uita şi eu la un film că o să mor de tot, ireversibil şi iremediabil.
Btw, ştie cineva de cărţuliile alea cu traduceri masive din diverse şcoli ale teoreticienilor literaturii şi ai artei de la editura Univers?
Sînt minunate, aş vrea să le colecţionez pe toate.

Reclame
0

Pamuk I

Nu cred că o să îmi explic vreodată felul în care Mă numesc Roşu a ajuns un best-seller pe toate tarabele din lume. Aş vrea să stau de vorbă cu fiecare cititor în parte şi să-l întreb, după ce va fi terminat de citit şi după ce voi fi terminat eu de citit cartea, ce a înţeles, pe scurt, din ea. Cu ce rămîne un cititor, să zicem neexperimentat după ce citeşte Mă numesc Roşu. Eu cred că un asemenea cititor este foarte posibil să nu rămînă cu nimic. Eu cred cu tărie că această carte nu are cum să fie citită fară o instrucţie riguroasă în tot ceea ce înseamnă artă, credinţă, istorie a Islamului şi (o să mă hazardez acum) pînă la urma istorie a civilizaţiilor orientale.
Inevitabil, şi eu am căzut în plasa cu pricina. Norocul meu că m-am prins în timp util cam care este faza. Norocul şi mai mare îl reprezintă faptul că momentan, citind în paralel cîteva alte cărţi despre cele amintite mai sus, descopăr noi şi noi chestii care mă năucesc de-a dreptul.
Nu l-am terminat încă de citit. Esta a doua oară cînd îmi reiau lectura din motive evidente, şi ceva îmi spune că e o carte pe care o s-o citesc de foarte multe ori. Sper s-o citesc de atîtea ori, încît să o învăţ pe de rost. Pentru că fară doar şi poate, este una dintre cele mai bune cărţi scrise în ultima vreme, poate una dintre cele mai bune cărţi ever (uau, o canonizez eu în mod direct şi hotărît, înaintea oricui).
În plus, aviz amatorilor, are o strategie subtilă de structurare şi de organizare a materiei să-i spunem narative. Asta dacă se poate vorbi despre o naraţiune, cred că doar prin convenţie pentru ca e foarte greu de urmărit şi de extras un fir narativ coerent (el există, nu zic nu). De fapt nici nu ma pot hotărî cît anume conteaza asta.
Altă chestie, e un roman ekphrastic. În ultima vreme am impresia că interesul scriitorilor pentru romanele ekphrastice concurează cu interesul cercetătorilor pentru mişcările de avangardă (ceea ce e minunat, aproape că era să mă atingă şi pe mine teoria post-avangardistă într-o epocă de glorie asupra intelectului meu pe care am decis s-o numesc simplu Boris Vian).
Tot din ciclul romane ekphrastice si ekphrastica în momentul actual, cred că trebuie să scriu cîteva posturi special pe tema asta.
Revenind la ce mă interesează acum, mi se pare (sper să mi se şi confirme în final) că această carte e la nivel macro o enciclopedie de cultură orientală care prin notorietatea ei nu face decît să focuseze atenţia colectivă înspre tot ceea ce a însemnat şi înseamnă Orient. În plus mi se mai pare că e o carte scrisă subtil pentru europeni, pentru a pune indirect în discuţie diferenţele dintre arta orientală, stilizată, simbolică (e de-ajuns să ne gîndim la industria caligrafiei) şi arta occidentală, figurativă, care întotdeauna, începînd chiar din Antichitate a avut ambiţia de a intra în concurenţă cu realitatea vizuală.
Toate astea duc şi la anunţul pe care-l am de făcut… în mai puţin de două luni am de scris o lucrare pertinentă şi la nivelul conţinutului şi la nivelul numărului de pagini despre problema asta.
Dacă-mi iese aşa cum vreau, o vărs şi pe blog.

0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

0

etc

stau si ma gindesc ca toate (dar absolut toate) se intimpla in modul cit mai rational cu putinta. nu exista inexplicabil sau gratuitate.
ce-am mai facut lately (dupa cum ziceam, stiu ca lucrurile intime sint cele mai interesante), nu pot sa dorm, visez mult (vise maraton pe 1000 de planuri, cu 1000 de personaje in care alerg, urlu, pling, rid, sint intr-o continua si absolut obositoare agitatie). am crize usoare de plins pe motive nefondate.
aproape zilnic.
oh, happy spring days…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

iooooi

well now…
in sfirsit, dupa lupte seculare… am dansat din nou pe doors.
nimic nu se compara cu dansu’ meu tribalo-freaky-epileptico-bolnav pe doors. pur si simplu!
sint trista ca n-au pus l.a. woman, dar, all in all, nici nu-mi mai amintesc de cind n-am mai dansat pe doors. acum data viitoare o sa intru pe blog si o sa-mi amintesc.
absynth-ul are gust de bomboane, si prietenii sint altii, dar au ramas aceiasi.
yet again, it’s nice to be home.

pi es: lma dani!

0

Scrisorica lunii

„Ma bucur ca am reusit sa nimeresc in sfirsit gaura cheii si ca am intrat. Zimbind, ca si cind nici nu am fost constienta de actul pe care l-am intreprins.
Cheia s-a rasucit in broasca fara emotii, pentru ca problema emotivitatii nu poate fi niciodata extrapolata la o cheie de metal cojita de invelisul ei lucios.
Ar trebui sa luam exemplu de la asta.
Ideea este urmatoarea, as putea face atitea in momentul asta. As putea sa plec de-acasa si sa cutreier strazile, as putea sa inghit un tub de pastille sau pur si simplu sa cint la chitara o lalaiala care mi-ar aduce vecinii la usa apartamentului.
Da, dar la fel de bine as putea sa intru pe messenger si sa-ti dau un buzz, dupa cum la fel de bine as putea sa te sun si sa te injur in mod elevat, folosind niste cuvinte care pierzandu-si proprietatea ajung doar niste biete artificii stilistice. Remarcabile poate…
Dar stii ce fac acum? Ma apuc de citit un nou roman de Kundera, se cheama Identitatea, si ma gindesc cu drag ca si eu, ca si multi altii probabil, il voi macelari la anu’ cu o lucrare de licenta infecta care nu va fi nici pe jumatate ceea ce si-a propus cu adevarat sa fie. Si gindul asta ma linisteste, si imi da un sentiment de pace si de serenitate. Da, se poate!
La ora asta, aleg sa ma cultiv. Lucru pe care nu pot sa zic ca foarte multi oameni il fac acum, la 23:45. Pentru ei, ca si pentru multe altele, o sa ridic in aer intr-un mod cam timpitzel ce-i drept, un pahar plin cu bere. Pentru ca si eu, ca si prietenele Irenei din Ignoranta, aleg sa nu imi pese in seara asta de minunatul vin rosu frantuzesc care este atit de aproape de mine. Aleg lucrurile care imi sint cunoscute, pe care le stiu de atita vreme si care imi dau o senzatie pe care am convenit cu totii s-o numim siguranta.
Asadar, in spiritul cel mai autentic cu putinta, singurul care merita superlativul asta de care, intr-un mod naiv si derizoriu ne zbatem sa scapam (cel al mediocritatii, desigur),

va salut,
domnule…”