0

Nimic

Când ajunsesem acasă pisica deja murise. Am găsit-o întinsă în baie, caldă, țeapănă, cu ochii deschiși. La fel o găsisem și acum treisprezece ani, tot eu, în fața blocului, într-o zi de toamnă când mă întorceam de la școală. Mă gândeam atunci, cum mă gândesc și acum, că nu era posibil ca cineva să fi aruncat o pisică albă ca zăpada. Selecția se face, ca în orice regn, tot estetic. Trebuie să te izbească mai întâi frumusețea, ceea ce se vede mai întâi și abia mai târziu altele, iar acest lucru nu o să se schimbe vreodată.

Nu știu ce sunt animalele, nu știu dacă au o conștiință a lor, nu știu cum este de fapt limbajul lor, ce presupune în definitiv, ce se comunică și care este paleta lor de emoții, după cum nu știu de ce ne atașăm atât de mult de ființele astea mici care trăiesc până la urmă într-o altă lume, una străină dar cu care totuși rezonăm în anumite momente… Au trecut, totuși, treisprezece ani. Brusc, mi-am văzut părinții îmbătrâniți. De parcă în ziua aia îi vedeam pentru prima oară după treisprezece ani. Erau îmbătrâniți, obosiți și triști. Brusc mi-am văzut și apartamentul în care crescusem. Cărțile din bibliotecă, așa cum le aranjasem după ultima zugrăveală, canapeaua în care dormisem toți acei ani, lustra veche din camera mea, pe care nimeni nu o schimbase niciodată, ecranul gigantic al calculatorului, ocupând mai mult de jumătate din birou. Toate îmi spuneau un singur lucru : că niciodată nu avusesem un plan. Că niciodată nu construisem nimic și că niciodată nu mă gândisem la ce avea să se întâmple peste treisprezece ani. Nu apreciasem viața linear, ascendent, cronologic. Nu construisem nimic, și până la urmă nu asta mă interesa. Nu îmi dorisem să fiu nimeni, și fix asta se întâmplase. Tot ce-mi doream vreodată se afla acolo : o casă, câteva cărți, liniște. Le aveam pe toate. De ce-am plecat?

0

Tu

ochii tăi albaștri ca două
găuri negre
înghițind cu poftă
galaxii peste galaxii
acolo ne vom pierde cu toții
de-aici începe vidul

aceste mâini frumoase  mângâindu-mi creierul
liniștindu-mi carnea
atenuând spasmele acestei
existențe fragile

mă uit la ele
la degetele lor lungi și fine
ca niște organe independente
detașate de corp
și știu
că nu se vor opri aici

că vor mai mângâia și alte cărnuri
că vor mai liniști și alte vene zvâcnind tragic sub piele

dacă aș ști
și mai ales dacă ar fi vreo cale rațională
aș opri totul
la granița fină dintre interiorul coapsei
și podul palmei
acolo nu ar mai fi vorba
de nicio ideologie
de nici un proiect
de nimic
progresiv
ascendent
linear

n-ar mai fi nimic
doar tabloul perfect al atingerii
încremenite în vid

***
eu vin dintr-o altă lume
nervurile creierului meu albastru vin
dintr-o altă dimensiune
și știu că nimeni nu va iubi și nu va înțelege vreodată
această stare
această vaporoasă dezagregare
acest haos turbulent

noi doi nu ne vom cunoaște niciodată
nu ne vom ști numele numerele distanțele
vom umple vidul cu proiecții ale siluetelor noastre
la mila și limita memoriei

nu știu cine ne-a dat această înfățișare
nu știu de ce nu suntem
un praf subțire
ceva nedefinit

împotriva cui ar trebui să mă revolt
cine este responsabilul

simt durerea în fiecare
fibră în fiecare bucățică de carne crudă
când mă gândesc la tine
poate că ne-am desprins dintr-un
corp primordial
din vreo lighioană adormită
acum mii și mii de ani

poate că suntem o rană vie
un apendice sângeros zvâcnind în nimic
poate că nu căutăm nimic
doar anularea
dispariția totală

poate că dragostea e doar căutarea acestui sfârșit
e doar o confirmare reciprocă
a acestei lipse de sens

să vină cineva
să rupă dezarmarea totală a creierului în fața formei
să anuleze importanța ochilor
a mâinilor
a picioarelor

în vid nu trebuie să existe nimic
în vid nu există relevanță
acolo ne vom arunca
în ape adânci în umori albastre
translucide

0

Lente dépression

Zile lungi, cumplit de obositoare, în care cu greu mă mai pot urni din pat. Senzaţia permanentă de nonsens al oricărei acţiuni şi avalanşa de nedreptăţi, care mai de care mai uluitoare. Regulile după care se conduce lumea n-au nimic de-a face cu ceea ni se serveşte prin şcoli, aceste centre de spălare a creierului. Dezgustul meu pentru statutul de ‘student’ atinge cote de nebănuit.

Scriu texte publicitare şi sunt plătită pe drepturi de autor. O mizerie sinistră. Trei ani de facultate şi-o diplomă.  

0

Primăvara

A venit primăvara, sezonul căderilor nervoase şi al isteriilor gălăgioase, al depresiilor suculente în care materia cenuşie va plesni de fertilitate. Vom urla de durere prăbuşindu-ne pe trotuar printre miresmele greţoase de frezii şi zambile. Ne vom şterge lacrimile în autobuz, ruşinaţi, apoi ne vom întoarce privirea către geam şi le vom lăsa să curgă. Vom debita idioţenii, vom aiura în discursul nostru, vom spune totul şi nu ne vom mai controla.

Se vor întâmpla din ce în ce mai multe lucruri. Avalanşele de noutăţi ne vor aspira în ele-însele. Nervii vor tremura, jucăuşi, de plăcere. Vom sări în toate părţile ca o minge de gumă, iar la final vom fi aceiaşi. Ziua se va lungi din ce în ce mai mult, devorându-ne.

Vom continua la nesfârşit, ca nişte superoameni, într-un roi de gâze şi de disperare. Înc-o zi, încă una şi-ncă una…

5

Universitare din ce in ce mai tragice

Cred că în trei ani de facultate am dat la examene cam pentru două facultăţi. Da, e oarecum întemeiat dacă mă gîndesc la faimoasa “dublă specializare” cu care o să mi se ştampileze fițuica la sfîrşit de iunie. G. mi-a zis că în Franța cînd vrei să faci “litere” faci numai literatură şi lingvistică franceză. Opțional îți mai alegi tu o oră pe săptămînă timp de un semestru o altă limbă. Dacă vrei să studiezi pe bune altă limbă străină te duci la limbi străine. Ceea ce mi se pare normal. La noi se practică o struțo-cămilă datînd cred că din secolul trecut, fără ca nimeni să-şi pună problema că totuşi cercetările, atît în domeniul lingvisticii cît şi al literaturii evoluează. Se numeşte progres ştiințific. Apar tot soiul de chestii, se schimbă o grămadă de lucruri. Apar discipline noi, gramaticile sînt din ce în ce mai stufoase, turnurile de beletristică se înalţă şi ele, în puii mei, încît la un momentdat devine IMPOSIBIL să mai lucrezi pe o mie de fronturi. În mod magic, pentru copiii care termină acum anul I la Litere în Bucureşti, materia s-a redus drastic. Acum eu sper că s-a redus cu conştiinţa faptului că da, este prea mult, şi nu din rațiuni de ordin “avem 300 de studenţi în an şi nu avem cum să le asigurăm spațiul necesar pt a zace cîte 10 ore pe zi în facultate la cursuri”.

Dar dincolo de rahatul ăsta imens (căci trebuie să fii nebun să spui că lucrurile nu put rău rău dar rău de tot în sistemul universitar) stau eu şi mă gîndesc aşa… cine o să-mi facă şi mie dreptate? Că am stat cu zecile de ore în facultatea aia la cursuri inutile prezidate de oameni care n-au nicio treabă cu vocaţia de dascăl. Nici poveste, nu vreau să fiu luată în brațe şi legănată, dar eu chiar cred că a fi profesor înseamă ceva mai mult decît să stai la catedră şi să vorbeşti în continuu timp de două ore, după care să ieşi din transă, să te ridici şi să pleci.

Dar amuzant este că şi ei recunosc asta. Nu o să uit cum decanul, simabilul domn Papadima a venit să ne prezinte ofertele de master spunînd că ceea ce nu găsim la alte universităţi din ţară şi găsim la Bucureşti sînt cei mai buni specialişti. După 3 ani de amețeală în pepiniera specialiştilor eu vreau să mai cunosc şi profesori.

Şi totuşi ziceam eu, cine naiba o să facă dreptate? E clar că nimeni. Chiar nu vreau să fiu martirizată, nu am nici măcar pretenția că cineva exterior sistemului ar putea înţelege drama asta a mea (dacă nici ăia dinăuntru n-o resimt e clar că alienarea e singular şi răsfrîntă numai asupra mea).

Tot ce vreau eu acum, dar e pe bune singura chestier pe care mi-o doresc la modul dement-bolnav e ca lucrurile să se schimbe. Cred că m-ar durea rău de tot să ştiu că toți copiii ăştia care sînt mici acum o să treacă prin tot rahatul ăsta cînd o să se facă mai mărişori. Nu mai vreau cămine de cîcat în care trebuie să îţi împarţi camera cu necunoscuți şi cu paraziți cu multe picioare. Nu mai vreau o facultate bătrînă şi obosită plină de specialişti. Specialiştii să-şi facă treaba lor de specialişti şi să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie. Vreau un campus universitar de bun simţ, nu un rahat împrăştiat prin tot Bucureştiul. Vreau să existe o minimă grijă pentru studenții ăştia amărîţi, mulţi dintre ei sînt nişte copii plecați pentru prima dată de-acasă… cine dracu’ îşi închipuie că o fi aşa uşor nu ştiu… Şi toate astea le vreau pentru generațiile care or veni, aşa cum şi alții le-au vrut pentru mine dar na, uite că n-am avut parte…

0

je ne sais quoi

Am avut des, şi spre disperarea mea încă mai am momente în care trăiesc în trecut. Flashbackuri mici şi usturătoare al căror rost îmi scapă. Sînt inutile, te ţin pe loc, te folosesc într-un mod extrem de parşiv. Sînt nocive. Nocive, dar sînt parte din mine.

Cînd am fost ultima dată acasă am văzut că abia cînd începe să se strice mobila şi sertarele o iau razna, abia atunci începi cu adevărat să-ţi conştientizezi vîrsta.

Desigur, o mobilă nouă înseamnă o a doua naştere… dar cine are bani să-şi schimbe mobila ori de cîte ori intră în depresii?

Nu mai reuşesc să mă adun şi să scriu ceva bun. Sînt o epavă într-un cimitir de epave.

Citesc mult, cred că asimilez. Cred că ceva se-ntîmplă…

Şi mai e o problemă. Sîntem răi. Atît de răi încît dacă am presupune că există o oglindă magică, imaginea reflectată în ea ar fi groaznică.

Mi-e frig şi aproape că pot să jur că din depresia asta nu e nicio ieşire. Descartes zicea că odată ce-ai pornit pe un drum trebuie să mergi pe el indiferent dacă e cel bun sau nu. De fapt nu asta facem cu toţii?

Şi parcă mai voiam să zic ceva…

Să închei cu una din imaginile standard-exil în care plec departe-departe… în care fug de tot ce-i rău într-un loc în care nimeni şi nimic nu mă mai pot ajunge…