3

tristeţi adînci

Citesc pe bloguri despre cum fiecare are cîte ceva de făcut; o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un job care mănîncă din tine cu o poftă nebună, o vacanţă de consumat, toate astea la un loc amestecate, bulibăşite şi înghesuite grotesc într-un calendar prea strîmt. Cu toţii aşteaptă ceva, viitorul lor e cel puţin schiţat şi nu au timp să se plictisească, aşa cum numai mie mi se poate întîmpla.

Nici măcar nu e vorba de plictiseală, e vorba de un viitor cvasi-inexistent, un gol mare, o gaură neagră în care plutesc cu bună ştiinţă.

Dear diary.

Mă uit la oameni care sînt avizi de cunoaştere, care participă la tot felul de proiecte, care citesc mult şi se documentează; sau cel puţin se prefac al naibii de bine.

Apoi mă uit la mine, aşezată pe canapea în bucătărie, fumînd, uitîndu-mă pe geam la şirul de blocuri albe de la Casa de cultură, la Spitalul Judeţean, la cimitir şi la far ( chiar dacă nu s-ar zice, atît cuprinde ochiul meu de geam) gîndind în gol.

Pînă şi pateticele coşmaruri au devenit incoerente, pline de personaje groteşti cu aripi de liliac şi copite de cal, zburînd în cercuri. Oricînd m-aş culca, mă trezesc la 7 fix ca un somnambul şi mă uit în jur să văd unde sînt. Azi-dimineaţă puteam să jur că e cutremur. Pentru că patul se mişca cu mine. Tremura. M-am uitat la lustră pentru o confirmare, dar nu am primit-o. Aşa că m-am culcat speriată la loc şi am dormit pînă la 10 cînd m-am trezit singură. Cred că nu e nimic mai cumplit decît sa te trezeşti într-o casă goală.

Poate nu e nimic la mijloc, doar tristeţea sinceră, una dintre cele mai sincere ale sfîrşitului de vară care aduce cu sine depresii şi vulnerabilitate…