2

frumosul şi deprimantul sentiment al inutilității şi al eşecului

Astăzi a plouat puţin şi des, a tunat tare, cerul s-a întunecat şi toate astea în timp ce eu eram la birou scriind tîmpenii pentru o restanță. Acum 10 ani cînd ploua la sfîrşit de mai ne adunam toţi în scara blocului şi aşteptam. Aşteptam cuminţi în primele 10 minute, ne trînteam pe scări şi ne uitam prin geamurile murdare. Dacă nu se potolea, băieții începeau să joace fotbal, vecinii ieşeau să ţipe la noi, şi la sfărşit se termina bine. Ieşeam iar afară şi ne murdăream prin băltoace şi noroi.

Acum trebuie să citesc rahaturi pe Wikipedia despre Emile Zola. C’est l’un des romanciers français les plus populaires, l’un des plus publiés, traduits et commentés au monde. Şi cui folosesc toate astea pînă la urmă? Pînă şi cînd frămîntam noroiul în palme ca să fac prăjituri ştiam mai bine ce avea să urmeze. Ştiam de ce şi pentru cine o fac.

Acum mă învîrt aiurea într-un mediu inutil, într-o lume în care nu mai cred. Din toate visele alea (“o să fiu”, “o să fac”, “eu”) am rămas cu cioturi. Cioturi şi vise simple de om cu o viață simplă. Fără destine mari, fără gesturi exemplare. O căsuță mică şi o grădiniță cu flori de care să am grijă. O să fiu doar o femeie ca toate celelalte, lîngă un bărbat ca toți ceilalți. Toate combinațiile posibile de căsuțe mici, bărbați şi femei. O platfomă de joc şi multe machete de carton.

Sentimentul inutilității fiecărui gest pe care-l fac e covîrşitor. Cu fiecare carte citită, cu fiecare examen dat (căci nu-i aşa, sînt încă mică şi nu ştiu nimic dacă viața mea încă mai înseamnă examene şi cărți) lucrurile sînt din ce în ce mai clare. N-o să ajung nicăieri.

Reclame
3

Nelinişti structuraliste şi gafe

Desigur tre’ să povestesc acum o mare dilemă care m-a chinuit intens şi neproductiv (că aveam altele de făcut pe care nu le-am făcut) după un minunat şi inutil examen de teoria literaturii.

Pe subiectu’ meu (care cred că mi-a fost predestinat, căci culmea era unul miştocuț) scria aşa: tipuri reductive de lectură. Am zis eu prostii peste prostii, despre eroarea biografistă şi altele. La un momentdat, zic şi că lectura de tip structuralist este una reductivă. Pentru cei care nu ştiu cum să îşi transforme creierul într-o legumă, vă invit la o lectură delicios de toxică pe Wikipedia despre ce vor ăştia cu structuralismul lor. Deci rezumat de mine în trei lulele-trei surcele, după structuralişti forma preexistă conţinutului. Şi deci logic vorbind îl limitează, îl constrînge, îl face să se subordoneze. Să luăm un exemplu mai domestic, gîndindu-mă că mai există şi oameni normali care îmi citesc blogul: avem o poezie cu formă fixă. Să zicem că este un sonet. Prin urmare ca să scrii un sonet eşti constrîns să îţi aranjezi toate ideile/imaginile/suferințele într-un textuleț de 4-4-3-3 versuri.

Bun, şi zic eu că pornind o judecată în acest sens, adică dinspre formă înspre conținut ajungi să lecturezi un text într-un mod cît se poate de reductiv. La care primesc o întrebare-gafă din partea profesorului, maaare om de cultură şi doctor în filologie: păi şi ce, ție ți se pare cumva că forma nu impune mai mult sau mai puțin conținutul? Adică ai putea să citeşti şi în sens invers? Dinspre conținut să ajungi la formă?

Bun. Întrebarea a fost dată uitării. Răspunsul evident era un DA mare cît casa poporului.
Bineînţeles, marea “inovație” vine tot de la prietenii noştri avangardişti, îndeajuns terfeliți, făcuți zob, prost studiați sau pur şi simplu ignoraţi cu seninătate (ca în povestea de astăzi) în Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este de ajuns să ne gîndim la celebrele (pentru unii, evident) caligrame ale lui Apollinaire. Ideea e simplă, conținutul dă forma.
null

Să nu mai zic că povestea cu conținutul care dă forma apare încă de la romantici. O face Keats în Ode on a Gercian Urn. Dacă nu mă credeți pe mine, citiți Museum of words a lui James Heffernan că m-am plictisit să demonstrez în van ca o alienată mintal nişte finețuri ca astea.
Deci da, aplicați cu încredere la Litere la Bucureşti. Garantez eu pentru alienarea voastră totală, dacă şi numai dacă sînteţi pe bune interesați de ce se întîmplă acum în literatură.

4

Constangeles

Eu una, deşi prea mulţi ani nu am, am făcut ceva tîmpenii la viaţa mea.

Cred că de departe cea mai mare a fost că am dat oraşul ăsta frumos pe Bucureştiul ăla de care mă leagă numai dezamăgiri. Şi mi-e frică de faptul că prea puţini sînt cei care înţeleg starea asta, şi mai puţini cei care au trăit-o…

2

Am plecat la Bucureşti

Mă simt atît de ciudat de cîteva zile… asta îi povesteam lui G. într-un mail lung şi plîngăcios, d’une part je suis méga triste et fachée contre le systeme, d’autre part je plane…

Nici nu ştiu cum se împacă astea două, sînt două lumi care fac cu schimbul în capul meu, una reală şi mizerabilă, alta total opusă. Nici nu ştiu de ce trebuie să scriu asta aici şi acum pentru că nu înseamnă nimic… e doar ceva ucigător de intim…

De multe ori mă gîndesc la asta, la tot felul de descrieri ale universurilor intime pe bloguri, prin cărți, la telefon. E ceva bolnăvicios în manifestațiile de genul ăsta. E ceva bolnăvicios şi în textul ăsta. Nu sînt sigură că există un prag dincolo de care toate astea se transformă, din simple pulsiuni intime care miros a interzis în artă de consum. Şi e ciudat, pentru că înțeleg nevoia asta de a exterioriza intimitatea, de a o pune în lumina reflectoarelor, nu neapărat prin formă (pentru că poți să scrii năucitor de delicat despre asta) cît prin actul în sine. Cînd scrii despre ceva înseamnă că cineva va citi asta. Altcineva. Alți oameni care au universul lor propriu subiectiv, intim şi aşa mai departe.

Poate că e inconştient un act comparatist. Să citim despre cutele pe care cearceaful le face în patul lui X pentru a ne gîndi la cutele pe care cearceaful le face în patul nostru. Ce ne apropie, ce ne diferențiază… Iar X, X povesteşte toate astea pentru că este orbit de impresia că ceea ce trăieşte el este unic, irepetabil, inedit, ideal. Nu dragă X. Fiecare pat din această lume are cutele lui… doar că nu există cite un text pentru fiecare pat.

Din păcate sau din fericire… nu ştiu…

2

Despre filmele speciale

cool
Doar ce am văzut Synecdoche, New York şi asta numai pentru că într-un interval de timp relativ scurt mi-a fost recomandat de patru persoane (foarte!) diferite, chestie care m-a făcut un pic curioasă.
Un film foarte frumos despre derizoriu existenţei.
Super paradoxal (chiar simt nevoia să mă psihanalizez in public) : tot timpul filmului aveam în cap un mic scurtcircuit care lansa un fel de voce a conştiinţei. Vocea aia îmi repeta mereu că e doar un film. Cred că în timp ce-l urmăream, în capul meu rula involutar making-of-ul.
Da, ştiu, e foarte naşpa venind din partea mea.
Nu, nu m-a atins în niciun fel. Nu m-a impresionat şi nu m-a emoţionat şi ceea ce e şi mai trist (mai ales pentru fanii mei, haha!) e că nici măcar n-am plîns. Lucru care poate fi privit ca o chestie naşpa, sau ca o chestie absolut stunning. Eu prefer a doua variantă.
De ce n-am avut, şi de ce sînt absolut convinsă că nu voi avea vreodată o reacţie în faţa filmului ăstuia? Pentru că e vorba despre nişte idei care s-au sedimentat extraordinar de bine în conştiinţa mea lately. Ba chiar atît de bine, încît o vizualizare a lor într-o formă mai mult sau mai puţin articulată a ajuns să nu însemne nimic.
Este mult prea simplu.
Vine o vreme în care te aşezi în faţa unei oglinzii şi imaginea chipului tău nu-ţi mai excită niciun stimul.

Dincolo de asta, cînd am aflat că s-a anulat Depeche, concert la care luasem decizia de a nu participa- tîrîndu-mi săndăluţele în Constanţa fără pic de resentiment- mai mai că eram gata-gata să încep să cred in a interventionist God. But it didn’t happen.

Şi pentru cei pe care-i framîntă încă motivul pentru care mie îmi place Pamuk, am o surpriză:
“Mă numesc Roşu“, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor.

Şi nici măcar n-am zis-o eu. Mai vreţi argumente?

0

Ian Curtis meets Rozz Williams meets The Cure who meet The Cult who meet David Bowie who meets Pink Floyd and join together to meet The Beatles

Mă gîndeam să scriu ceva coerent despre trupa asta, numai că nu prea cred că am şanse.
Pentru că nu ştiu ce aş putea să scriu despre Suede. Sînt atît de lipită de starea asta şi atît de fericită, ca şi cînd mi-aş fi redescoperit o bucăţică din mine care a rămas neatinsă şi nealterată de autodistrugerea la care m-am înrolat lately.
Şi chestia cea mai mişto e că toate astea îmi aduc aminte de stările alea de bine, frumoase şi efemere pe care le pierdusem cu totul printre munţi de hîrtii, cursuri, incertitudini, haos şi aşa mai departe.
Da, asta e cel mai mişto, cînd o iei razna să vină de undeva o mînă caldă şi să te apuce de ceafă, ca pe un pui de căţel.

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…