0

Brânza

Nu sunt machedoancă, dar îmi place brânza. Sunt chiar lipoveano-basarabeancă, mă trădează forma rotundă a feței, ochii spălăciți, părul blond și tenul închis. M-aș vedea bine în partea aia a Dobrogei, nu prin podișurile uscate presărate cu oițe, ci prin delta sălcie și gri. Dar asta nu înseamnă că aș putea să trăiesc fără o telemea untoasă de oaie, care de obicei trebuie să miroasă a putină și a stână de Dobrogea, nicidecum ca aia de la munte.
Revenind la realitatea noastră urbană, iată-mă într-un supermarket hotărâtă sa nu-mi iau brânză la țiplă de pe raft, ci să-mi iau dintr-aia pentru care un minim de interacțiune cu o persoană de obicei draguță și serviabilă este necesar. De câte ori trebuie să merg la raionul cu pricina mi se pune un ghem în stomac. Haosul domină această ridicolă formă de a face cumpărături într-o uzină dezgustătoare a consumerismului. Nimeni nu știe care e coada. O vitrină infinită, lungă de câțiva metri buni expune cu nonșalanță mezeluri, mâncare gătită, salate, măsline, murături, brânzeturi și Sfânta Brânză. Multe cântare și vreo doi oameni pierduți încercând sa servească, vasăzică, cumpărătorul.
Mă așez, deci, în fața brânzei. Mi se pare de bun simț să stai în fața brânzei dacă vrei să iei brânză. De ce aș sta la măsline? Măslinele par punctul 0, dar coada se termină la Mama Dracului, la fileurile de crap și salatele de icre. Adică în cealaltă parte a supermarketului. Nu mi se pare ok să mă așez tocmai acolo. Mă hotărăsc să rămân în fața brânzei. O văd prin geam și știu că doar o mână bună ar putea s-o ia de-acolo, s-o cântărească și să mi-o paseze rapid. Știu că nu se face. Dar asta este.
Nu sunt nesimțită. Decât în cazuri de forță majoră. Niciodată nu am mințit, nu sunt nici genul care să îmbârlige omul. Nu prea pot să fraieresc pe nimeni. Am o mutră inocentă care mă trădează pe vecie. Însă, câteodată, plictisită de ridicolul și de absurdul acestei vieți, am niște crize de sinceritate și de anarhism. Mi s-a întâmplat și în liceu, și la facultate, și chiar hăt, până în ziua de azi. Îmi place să promovez aceste mici accese de nebunie absolut necesare.
Mi se face semn să mă așez la coadă. Eu, tot lângă brânză. Lângă mine, coada își continuă mersul ei ridicol până în dreptul măslinelor. ‘Treceți domnișoară la coadă, că și noi tot așa am făcut’, îmi spune o doamnă în vârstă, tunsă scurt și cu ochelari, înșfăcând o pungă de măsline verzi în semn de victorie. Sfântul exemplu al obedienței! Iată, empatizez cu tine, înțeleg că ai vrea să spargi mersul lucrurilor, dar hai. Treci acolo în rând și șezi blând. La coadă!
Eu nu mă dau. Ba chiar în demersul meu de breaking the law, mă trezesec urlând ‘Sunt ferm convinsă că pot să iau o bucată de brânză și fără să stau la coadă!’ Avangardă curată! Vasăzică știu ce fac și nu încerc să vă păcălesc. Vine și doamna care sevește în dreptul meu, întrebându-mă dacă am stat la coadă. Normal că nu am stat și nu văd de ce-aș minți. Nu am stat la coadă și nici n-o să stau. Dați-mi o dată pentru totdeauna nenorocita de brânză și să terminăm cu prostiile. Șocată la auzul adevărului brut, doamna se blochează. Cum adică, nu am stat la coadă, nu mint și vreau brânză? Whaaaaaaaaat? ‘Domnișoară, v-am zis să treceți la coadă, vreți să-mi aud vorbe??? Chiar așa?’. Nu doamnă dragă, vreau o bucată nenorocită de brânză și nu vreau să mă așez la Mama Dracului pentru ea. Îmi și închipui ce revoltă ar fi generat demersul meu anarhist. Toți codașii, revoltați că am reușit, în sfârșit, să fentez coada, să sparg această ordine fizică și morală până la urmă, să înhaț brânza fix sub nasul lor în timp ce timpul ar fi curs cu o viteză năucitoare peste trupurile lor împietrite și avansând lesne spre scopul unic: măslinele dietetice, sălățici cu ciuperci și pui… sau… brânză, ar fi înnebunit. Aș vedea doamnele aruncându-se înnebunite peste vitrine, păruindu-se cu celelalte doamne, înhățând și distrugând cu ură toate bunătățile. Aș vedea formându-se echipe de transport din mână în mână până dincolo de nenorocitele de geamuri care blochează accesul la alimente. O orgie-vrac, deșănțată și virulentă, în care nu s-ar mai sta la nicio nenorocită de coadă așteptându-l pe Sulică Spătaru să te servească după efortul de a fi civilizat. S-ar fi desființat fiecare vitrină cu produse vrac din supermarketuri. Oameni fără locuri de muncă, poate victime, revolte peste revolte. Asta s-ar fi întâmplat dacă mi s-ar fi servit brânza fără sudoarea civilizației. Dacă mi s-ar fi făcut un gest gratuit. Dacă fie și numai pentru o secundă aș fi fost specială.
Evident, la final am urlat că nu mai iau nici o brânză, că prea mult am stat răstignită în fața ei. Chiar așa, cum ar fi să ne așezăm la coadă la roșii pe la absorbante sau să cerem păturicile pufoase la raionul de făină, să vină, vasăzică, o doamnă și să alerge de colo-colo prin tooooot magazinul. Și eventual coada la brânză să înceapă undeva dincolo de granițele acestei țări, poate în Antarctica sau în jungla amazoniană și numai după ce am fi ucis o mie de leoparzi și de oameni ai zăpezilor să fim demni să ducem în drum spre casa de marcat o brânză… poate numai atunci…
Sunt o anarhistă mică și niciodată n-o să mă dau în lături de la exerciții de improvizație de felul ăsta. Asta sunt. O anarhistă fără brânză…

0

autoportret

am douăzeci și șase de ani și n-am făcut nimic
am avut un vis
l-am făcut praf
am iubit un băiat brunet
cândva
în liceu
de-atunci încerc la nesfârșit să retrăiesc fix aceleași emoții
în zeci și zeci de paradigme
am vrut să scriu literatură
am adunat un teanc trist de diplome
mă uit la ele și-mi vine să le înghit
filă cu filă
notă cu notă
ele sunt tot ce sunt
am plâns de nenumărate ori
ore în șir
am fost mereu singură
mi-am dorit un frate
un frate mai mare care să fie obligat
prin convenția perversă a biologicului
să aibă grijă de mine
am fost și fericită sporadic am fost și extrem de
nefericită și de fatalistă
cine poate iubi la infinit aceeași femeie mereu nefericită și fatalistă?
acum am intrat în pâine
scriu scrisori tembele de motivație
vreau un serviciu stabil un salariu regulat
mi-e frică că o să ajung tot acolo
la niște credite
ceva copii
o viață neimportantă
ce contează câte cărți am citit
ce contează câte nopți am plâns
cui îi pasă cu adevărat?
am avut un vis
l-am făcut praf
viața o să mă înghită pe nemestecate
o să mă halească într-o milisecundă
la cât sunt de slabă și de
neimportantă
n-am făcut nimic am scris niște prostii
am citit niște cărți
am avut un vis
nu s-a întâmplat nimic
absolut
nimic

0

atenție, vă mint!

sunt
iată
același copil singur
aceeași fetiță speriată
pierdută printre blocuri
pot să mă maimuțăresc în continuare
pot să mă prefac că aș fi
o femeie matură și responsabilă
o persoană de încredere pe care se poate conta
am trecut prin niște depresii am învățat
ceva din toată
această glumă sinistră
pot să mint în continuare
să vă copleșesc cu falsa mea experiență de viață
în realitate sunt
același copil speriat
aceeași fetiță tristă și singură

Fără categorie
0

Amintirile mele de la Revoluţie

Pe Ceauşescu l-am văzut la televizor târziu de tot, întotdeauna în Decembrie, la aniversările Revoluţiei. Îl vedeam doar în Decembrie, rostind un discurs plicticos care pentru mine nu însemna mai nimic, din care nu puteam să desprind nicio idee pentru că pur şi simplu nu aveam răbdare. Un bătrânel cu o căciulă neagră de blană, articulând defectuos fraze lungi, cu pauzele dintre cuvinte mult prea lăbărţate şi ele ca să nu mă plictisească de moarte. Discursurile sale nu erau niciodată integrale, ci doar frânturi din tradiţionalul documentar despre Revoluţie, la care mă uitam cu un amestec bizar de curiozitate şi frică.

N-am fost nici pionier, nici şoim. Habar n-am ce-nsemna să fii pionier sau şoim, habar n-am dacă însemna ceva. N-am avut cravata mea, n-am cântat ‘’Trei culori’’. Nu ştiu ce-i aia să fii scos la careu decât din frânturi de poveşti de pe ici-pe colo. Pentru unii o fi fost frumos, pentru alţii o idioţenie. Pentru mine, absolut nimic.

Prima dată când am văzut imaginile de la Timişoara am plâns pe rupte. Plângeam pentru că nu înţelegeam nimic. Mai târziu m-am gândit că morţii de la Revoluţie aveau vârsta pe care-o am eu acum, şi asta m-a tulburat şi mai tare. Îmi aduc aminte, mult după, de un bătrânel care aruncase cu ouă în Iliescu la un 1 Decembrie sau ceva de genul. Copiii bătrânului, morţi in ’89. Atunci mi se strânsese stomacul cât un purice. Mă întrebam cum i-aş vorbi, ce i-aş spune eu tatălui care şi-a văzut copiii morţi in Decembrie ’89 ? Cum i-ar putea vorbi cineva, oricine, omului ăluia? Cum şi în ce fel?

Eu nu am nicio amintire de la Revoluţie şi de la an la an blestemul ăsta devine din ce în ce mai greu de purtat. Sînt condamnată să trăiesc pe vecie paradoxul ‘’am fost dar n-am fost’’. Moţul de pe tort e certificatul meu de naştere, cu stema Republicii Socialiste.

Şi ştiu, în fond, că nimeni altcineva n-o să înţeleagă vreodată ce-nseamnă nenorocirea de a te naşte la un an înaintea schimbării de regim. Nimeni, nimeni, nimeni…

2

frumosul şi deprimantul sentiment al inutilității şi al eşecului

Astăzi a plouat puţin şi des, a tunat tare, cerul s-a întunecat şi toate astea în timp ce eu eram la birou scriind tîmpenii pentru o restanță. Acum 10 ani cînd ploua la sfîrşit de mai ne adunam toţi în scara blocului şi aşteptam. Aşteptam cuminţi în primele 10 minute, ne trînteam pe scări şi ne uitam prin geamurile murdare. Dacă nu se potolea, băieții începeau să joace fotbal, vecinii ieşeau să ţipe la noi, şi la sfărşit se termina bine. Ieşeam iar afară şi ne murdăream prin băltoace şi noroi.

Acum trebuie să citesc rahaturi pe Wikipedia despre Emile Zola. C’est l’un des romanciers français les plus populaires, l’un des plus publiés, traduits et commentés au monde. Şi cui folosesc toate astea pînă la urmă? Pînă şi cînd frămîntam noroiul în palme ca să fac prăjituri ştiam mai bine ce avea să urmeze. Ştiam de ce şi pentru cine o fac.

Acum mă învîrt aiurea într-un mediu inutil, într-o lume în care nu mai cred. Din toate visele alea (“o să fiu”, “o să fac”, “eu”) am rămas cu cioturi. Cioturi şi vise simple de om cu o viață simplă. Fără destine mari, fără gesturi exemplare. O căsuță mică şi o grădiniță cu flori de care să am grijă. O să fiu doar o femeie ca toate celelalte, lîngă un bărbat ca toți ceilalți. Toate combinațiile posibile de căsuțe mici, bărbați şi femei. O platfomă de joc şi multe machete de carton.

Sentimentul inutilității fiecărui gest pe care-l fac e covîrşitor. Cu fiecare carte citită, cu fiecare examen dat (căci nu-i aşa, sînt încă mică şi nu ştiu nimic dacă viața mea încă mai înseamnă examene şi cărți) lucrurile sînt din ce în ce mai clare. N-o să ajung nicăieri.