1

the television screen is the retina of the mind’s eye

Nu sînt o cinefilă.

Nu am colecţii de DVD-uri, nu am postere pe pereţi cu actorii şi regizorii mei preferaţi. Pentru că nu am actori sau regizori preferaţi. Şi pentru că de multă vreme nu mai am postere pe pereţi.

În plus, am început de foarte puţin timp (vreo 2-3 ani) să mă uit serios la filme. Chestie de care nu mi-e ruşine, ba chiar mi se pare mişto cînd mă gîndesc. Mişto şi amuzant, mai ales cînd prietenii îmi spun “Vai! Nu ai văzut aia?”

Nu. Nu am văzut aia. Sînt o mică ignorantă şi am de gînd să ramîn aşa. Pentru că aş putea să scriu un tratat despre morală şi industria cinematografică.

Şi mai ales pentru că urăsc minciuna.

Dar nu despre asta voiam pînă la urmă să bat cîmpii în postul ăsta.

Oricum, de cînd eram copil îmi aduc aminte de două filme pe care le-am văzut la televizor şi care m-au impresionat. Primul a fost Blue Velvet. Al doilea a fost The Fly. La The Fly am plîns, n-aş putea să zic exact de ce, ideea e că-mi amintesc perfect finalul şi ce am simţit atunci, copil fiind. Un amestec superb de frică, dezgust şi milă. Amestec conservat şi peste ani, cînd l-am revăzut.

Da, iubesc filmul ăsta.

Azi m-am chinuit să mă uit la Zodiac. N-am putut. Bun, recunosc: am nişte gusturi dubioase în materie de literatură. Dar în materie de filme, chestiile sînt şi mai complicate.

Ideea e că după ce m-am enervat la Zodiac, am văzut Videodrome.

Şi mi-a plăcut atît de mult încît încep serios să mă gîndesc că daca vreodată o să fiu pusă în situaţia de a numi un regizor preferat sigur o să zic Cronenberg şi nimeni altul în afară de el.

Dar cum n-o să fiu niciodată pusă în situaţia asta n-o să pot impresiona pe nimeni cu gusturile mele cinematografice. Thank God!

Aş vrea să zic atît de multe despre filmul ăsta ca şi despre alte cronenberguri şi să încerc să-mi motivez într-un fel sau altul opţiunea. Dar este atît de stupid.

Să motivez ce? Efectele la propriu speciale? Coloana sonoră haunting? Felul ăsta dulce de a ascunde singurătatea sub diverse măşti şi pretexte?

No, thanks.

Tot azi am aflat şi că cele două filme serioase ale copilăriei mele s-au lansat în acelaşi an, 1986.

Funny, nu? J

0

pentru fani

Oh my Sweet God, mi-e somn de înnebunesc, dar ştiu că încă n-o să pot dormi bine.

Prin urmare, iau şi eu de la Ionte o leapşă d-asta stupidă să mă distrez cu folos.

Cică dacă aş putea, ce aş vrea să fiu:

 

o floare: magnolie
un anotimp: vara
o culoare: roşu
un animal: o pisică neagră şi leneşă
un obiect vestimentar: un sacou bărbătesc
o piesă de mobilier: leagăn

o piesa muzicala: sex pistols- anarchy in the UK

un vers: i can stand this emotional violence
un peisaj: marin
un obiect: o pereche de ochelari
un instrument muzical: pian sau harpă
un copac: castan
un oraş: constanţa

o persoană publică: valentino garavani

o persoană apropiată: absolut toate sînt cu probleme, deci nu J
o carte: dostoievski- demonii
un fel de mancare: sărmăluţe în foi de varză murată cu mămăliguţă
un supererou: the invisible man

un fenomen al naturii: o furtună de vară
o maşină: porsche carrera gt

un fruct: strugure alb
o parte a corpului: o mînă elegantă

un film: disney’s beauty and the beast

0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…

0

etc

stau si ma gindesc ca toate (dar absolut toate) se intimpla in modul cit mai rational cu putinta. nu exista inexplicabil sau gratuitate.
ce-am mai facut lately (dupa cum ziceam, stiu ca lucrurile intime sint cele mai interesante), nu pot sa dorm, visez mult (vise maraton pe 1000 de planuri, cu 1000 de personaje in care alerg, urlu, pling, rid, sint intr-o continua si absolut obositoare agitatie). am crize usoare de plins pe motive nefondate.
aproape zilnic.
oh, happy spring days…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

iooooi

well now…
in sfirsit, dupa lupte seculare… am dansat din nou pe doors.
nimic nu se compara cu dansu’ meu tribalo-freaky-epileptico-bolnav pe doors. pur si simplu!
sint trista ca n-au pus l.a. woman, dar, all in all, nici nu-mi mai amintesc de cind n-am mai dansat pe doors. acum data viitoare o sa intru pe blog si o sa-mi amintesc.
absynth-ul are gust de bomboane, si prietenii sint altii, dar au ramas aceiasi.
yet again, it’s nice to be home.

pi es: lma dani!

0

Scrisorica lunii

„Ma bucur ca am reusit sa nimeresc in sfirsit gaura cheii si ca am intrat. Zimbind, ca si cind nici nu am fost constienta de actul pe care l-am intreprins.
Cheia s-a rasucit in broasca fara emotii, pentru ca problema emotivitatii nu poate fi niciodata extrapolata la o cheie de metal cojita de invelisul ei lucios.
Ar trebui sa luam exemplu de la asta.
Ideea este urmatoarea, as putea face atitea in momentul asta. As putea sa plec de-acasa si sa cutreier strazile, as putea sa inghit un tub de pastille sau pur si simplu sa cint la chitara o lalaiala care mi-ar aduce vecinii la usa apartamentului.
Da, dar la fel de bine as putea sa intru pe messenger si sa-ti dau un buzz, dupa cum la fel de bine as putea sa te sun si sa te injur in mod elevat, folosind niste cuvinte care pierzandu-si proprietatea ajung doar niste biete artificii stilistice. Remarcabile poate…
Dar stii ce fac acum? Ma apuc de citit un nou roman de Kundera, se cheama Identitatea, si ma gindesc cu drag ca si eu, ca si multi altii probabil, il voi macelari la anu’ cu o lucrare de licenta infecta care nu va fi nici pe jumatate ceea ce si-a propus cu adevarat sa fie. Si gindul asta ma linisteste, si imi da un sentiment de pace si de serenitate. Da, se poate!
La ora asta, aleg sa ma cultiv. Lucru pe care nu pot sa zic ca foarte multi oameni il fac acum, la 23:45. Pentru ei, ca si pentru multe altele, o sa ridic in aer intr-un mod cam timpitzel ce-i drept, un pahar plin cu bere. Pentru ca si eu, ca si prietenele Irenei din Ignoranta, aleg sa nu imi pese in seara asta de minunatul vin rosu frantuzesc care este atit de aproape de mine. Aleg lucrurile care imi sint cunoscute, pe care le stiu de atita vreme si care imi dau o senzatie pe care am convenit cu totii s-o numim siguranta.
Asadar, in spiritul cel mai autentic cu putinta, singurul care merita superlativul asta de care, intr-un mod naiv si derizoriu ne zbatem sa scapam (cel al mediocritatii, desigur),

va salut,
domnule…”