1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

0

De ce sîntem unde sîntem, part 2

Anul trecut duşurile din cămin erau mizerabile, erau înfundate, erau cum erau dar erau. Anul ăsta buda din căminul în care stau depăşeşte cu success imaginaţia oricui.
Nu am cerut (şi cred că prost am făcut) nimănui un jacuzzi cu virbomasaj. Nu. Înţeleg că nu se poate. E ok. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că stau într-o cameră de 2 pe 2 în care mă sufoc la propriu zilnic. Pot să mă obişnuiesc cu faptul că deşi sînt studentă şi jobu’ meu este încă unul singur şi anume acela de a studia, nu am un birou la care să-mi desfăşor activitatea. În fine, tot ce voiam să spun e că minimul de civilizaţie pentru mine este un duş şi apă caldă. Povestea cîntecului: vreau o budă normală şi un duş cît de cît. Dumnezeule, vreau să mă spal. Vreau să mă spăl ca un om normal. Apă caldă este. Duş nu există. Sînt 4 cabine de duş şi doar una singură funcţionabilă, asta daca şi numai dacă ai în cameră un furtun şi o pară de duş. Doar aşa te poţi spăla. Asta nu-i nimic, dar toate pînă la statul la coadă pentru igiena personală. Asta e deja prea de tot. Situaţia s-ar rezova simplu. Cu un instalator care ar veni măcar să demonteze duşurile defecte.

Gen: nu merg, uite nene eu scot banul din buzunar, îmi cumpăr duş da’ măcar să am unde să îl montez.

Şi nu mă deranjează absurdul situaţiei pe cît mă scoate din minţi indiferenţa celor din jur. Nu, nu mă scoate din minţi, mă omoară de-a binelea. Dar eu cred că absolut toţi locuitorii de pe palierul ăsta au o plăcere bolnavă în a-şi cumpăra duşuri şi în a sta la coadă pentru a le folosi. Cîcat! Poate am nimerit pe un palier de sectanţi care proslăvesc aceste două mari activităţi. Şi uite cum eu mîine le voi tulbura accesul spre absolutul imbecilism…

I give up…

Încă o pastiluţă umoristică, de data asta de la facultate.

Nu e de mirare că la licenţă nu voi trata absolut nimic care să aibă vreo tangenţă cu literature romînă. În trei ani de zile mi-am dat seama ca nu mi-a fost dat să găsesc un professor care să fie măcar un pic pe aceeaşi lungime de undă cu mine cînd vine vorba de acest subiect. Anacronismul la putere!

Şi asta n-ar fi chiar atît de grav, dar îmi amintesc despre ce ne vorbea un ilustru cadru didactic la unul din ultimele cursuri despre modernismul romînesc. Domnul ne ţinea o frumoasă pledoarie despre ceea ce înseamnă să fii student. Vai, cîtă libertate. Este cea mai frumoasă perioadă a vieţii, în care eşti liber să faci ce vrei şi eşti liber să vrei să faci orice. Poţi să mai chiuleşti de la un curs, poţi sa tralala. Dar vai, studenţia la litere, ce frumoasă este. Adică oricum, ceea ce facem noi aici este aşa, ultra-general. Modernismul romînesc însumează mai mulţi autori. De unii dintre ei nici n-aţi auzit .

Păi bai nene!!!!!!! De asta eşti tu la catedră, fă-mă să aud, la dracu’!!!!

Nu, nu am auzi nimic. Nici măcar chestiile pe care deja le ştiam. Cu un discurs ca ăsta, domnul profesor m-ar fi cucerit în clasa a noua. Adică în primul an de liceu. Acum nu. Acum am cît de cît o bază. Pot să port o discuţie despre modernismul romînesc chiar şi în afara cursului imbecil. Am nişte noţiuni elementare. De ce insistă unii oameni să mă compare cu o tabula rasa?!? E absurd! De ce trebuie să fiu băgată într-o gaşcă de puberi instinctuali? De ce trebuie să fiu veşnicul neiniţiat? De ce? Am mai vorbit eu despre pubertatea pe care genraţia asta refuză să o depăşeasca… oh god, este mai tragic decît credeam!!!!

4

Habemus brad de Crăciun!!

Bon. Sar peste circoteca națională… scandaluri, proteste la Timişoara, etc. pentru bîlciul în plină desfăşurare la un nivel mai puțin național, să zicem.

Primesc eu zilele trecute pe mail un mesaj postat pe un anume grup (ah da, al facultății) de la un personaj monden în viața universitara actuală… “habemus brad de Crăciun”. Oaaaaaaaaa…. Say what? Deci AVEM BRAD!!!! O DOAMNE!!!!

Bun acelaşi personaj, acum cîteva zile strîngea semnături prin toată facultatea. Eu inițial cînd am văzut acțiunea inițiată de cele două (căci erau două) fete am zis “fuck!!! Cine ştie ce-o fi, cine ştie ce-or cere la unison studenții Facultății de Litere”. Da băi, era un brad de Crăciun.

Deci hai să vedem… în mesaj mai scria şi că (o uau vă rog să vă ancorați bine în canapele, scaune, perne sau ce mai aveți, că leşinul s-ar putea lăsa cu leziuni grave!) decanul a fost impresionat (nu, nu vreau să cred că pînă la lacrimi) încît a zis că ne va face rost de o sponsorizare. Deci conducerea facultății nu îşi permite din fondurile pe care le are (şi la care dacă mă gîndesc mă ia durerea de cap, că anu’ ăsta sînt cred că peste 400 de studenți admişi la prestigioasa UNIBUC Fac. De Litere) să cumpere un amărît de pom studenților-copii care sîngerează în lipsa simbolului sărbătorilor.

În plus, absolut impresionant pentru oricine (deci nu numai pentru domnul decan, rețineți vă rog!!!) este faptul că este pentru prima dată cînd vom avea brad în holul Facultății de Litere.

So, alte generații care s-au perindat prin instituția asta măreață au scris literatură, au scos volume, au făcut cenacluri, au scos reviste, au dărîmat mai mult sau mai puțin nişte simboluri şi au construit altele. Noi, fraților, “habemus brad de Crăciun”!!!!!!

Sînt curioasă cînd o să obțină domnul decan o sponsorizare şi pentru instalația termică, că înghețăm cu gecile pe noi în nenorocitele de amfiteatre înainte să vină gerul. Asta şi poate şi o sponsorizare din care să mai construiască nişte săli (probabil zburătoare aşa cum avea să fie autostrada cu pricina) ca să nu mai orbecăim prin facultatea de Matematică ori de cîte ori nu avem unde să ne ținem cursurile. Ah dar poate că domnul decan ar putea totuşi să ne facă rost şi de o sponsorizare prin care să nu mai stăm ca boii cîte 10 ore fără pauză la cursuri. Hmmm… sau tre’ să strîngem semnături şi pentru asta?

Dar noi, ca nişte copii buni ce sîntem, acum că “habemus brad de Crăciun” locul cu pricina s-a transformat într-unul mai cald şi mai primitor. Şi cum încă mai credem în Moş Crăciun, încă o iarnă de degete vinete în clădirea facultații nu mai înseamnă absolut nimic….

5

Cărţi

Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.

Ah, btw…

Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?

Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.

6

dracii

Nu inteleg de ce naiba oamenii din ziua de azi si-au pierdut minimul simt al delicatetii. Adica, cum o fi frate dupa ce ai venit la 4 dimineata si ai cotrobait prin intuneric dupa haine si alte timpenii, dupa ce gasesti patul plin cu lucruri care nu-s ale tale, dupa ce intr-un final incerci sa te culci (nu mai conteaza cum) sa se trezeasca cineva la 7 dimineata si sa bubuie cuptorul cu microunde, sa-l chitzaie, sa-l foloseasca de vreo 3 ori (chitzaieli cind il programezi, vijiit in timp ce merge, chitzaieli de atentionare cind se termina programul)… cum o fi? a?
Am citeodata sentimentul ca o sa clachez psihic la modul CEL MAI GROAZNIC. Feriti-va de mine!
In alta ordine de idei, nu stiu ce sa ma fac cu viata mea. Pur si simplu vreau sa stiu ca am mostenit o avere uriasa care mi-ar asigura traiul atit cit ma mai tine. Vreau sa-mi petrec tooooot restul vietii stind si citind chestii pe care vreau eu sa le citesc atunci cind vreau. Ma omoara planificarea sulii cu cine-a gindit-o–-> FRATE, ai gindit-o prost, nu ti-a iesit, pur si simplu pune-ti pistolul la timpla si do society a favor. Adica cine naiba se poate impaca cu gindul ca in data X la ora X o sa facem X chestie la facultatea vietii. E absolut aberant, facultatea asta e de departe cea mai mare tzeapa a vietii mele. Termin anul 2 si n-am ramas cu nimic, ar trebui sa fac literatura franceza si NU am ajuns inca la Balzac (fratilor, asta a scris saci intregi de carti, cum dracu’ poti face Balzac la scoala? E strigator la cer, cum sa dai examen din Balzac cind probabil o sa faci 2 cursuri si alea trase de par, o sa-mi fie o rusine la examenele care vor urma in primul rind de mine ca sint convinsa ca n-o sa am timp sa citesc, si in al doilea rind de idiotii care si-au batut joc de tot ce-nseamna sistemul universitar actual.) La Hugo, la poetii simbolisti, la Sartre, Camus si Dumnezeu stie citi or mai fi.
Ok revenind la cai verzi pe pereti, ziceam ca imi doresc din suflet sa mostenesc peste noapte o avere colosala, sa stiu ca am timp sa citesc si sa scriu ce vreau…
Ca o paranteza mi-am luat de la biblioteca niste chestii simpatice-foc:Bohumil Hrabal- O singuratate prea zgomotoasa, Kundera- Viata e in alta parte (de-abia astept) si Gombrowicz- Cosmos. Niam-niam-niam…
A si inca ceva… la cit rahat pluteste in jur nu pot sa-mi explic cum de mai pot oamenii sa mai scrie carti in ziua de azi… adica n-ai nevoie de un mediu in care sa domneasca linistea si sa stii ca nu trebuie sa te scoli la nush ce ora ca sa indeplinesti niste obligatii cretine?
brrrrr…

0

puzzled

Here I am, infundandu-ma parca din ce in ce mai rau in paseismul general care s-a lipit de mine ca un autocolant. Am stat cateva zile baricadata in casa, hotarata sa beau multa cafea si sa invat in draci, sa fac nopti albe, sa fac o cultura de cearcane proaspete pe care dupa-aia sa le port proudly dupa niste rezultate excelente.

This never happened.

Totul a luat-o razna, parca nu ma mai satur de analize si bilanturi.

Ce-am facut un an fara vreo 3 luni? Am carat genti grele si am facut bataturi la maini. Am zacut in facultatea aia cu zilele, ca o mioara blajina ascultand turma de pastori hi-tech specializati in brainwashing. Am facut ore intregi pe drumuri. Mi-e frica sa calculez cate. Ba chiar groaza. Am citit ineptii greu de imaginat. Actually, as vrea sa feresc pe oricine de asemenea himere.

Ma batea gandul intr-o zi sa ies pe strazi, ca un pure madman si sa fac sondaje printre trecatori cu privire la ce-am invatat eu intr-un an de facultate. Dupa-aia m-am prins ca n-am o miza, si ca de fapt asta ar fi o dovada clara de frustrare.

Frustrare sau nu, acum sint exact ca in desenele animate in care totul se opreste brusc, si capul personajului central ultracunoscut se schimba intr-un cap de magar si deasupra scrie jackass.

It is a pure blessing, i can’t find the real reason why i’m still hanging on.

Mai am doua examene, cele mai grele, si in loc sa fiu in priza, sint bantuita de intrebari fara raspuns de genu’ “pe bune ca asta ai vrut?”.

Nu, pe bune ca drama inadaptarii are maini si picioare si par rosu cu breton.

Cel mai sad e ce se intampla cu prietenii mei. Cum ne intalnim rar si incercam sa parem fericiti… De fapt cred ca cineva ne programeaza mintile pe un cantecel disturbing cu un refren de copii de 4 ani.

“ni-mic-nu-s-a-in-tam-plat”

Cum ne scremem sa gasim subiecte de discutii care sa starneasca o bruma de interes, si cum ajungem, noi fetele, la singura activitate mai omeneasca care se cheama “saculetul cu barfe”. Saculet din care tasnesc moliile cand il deschizi si la care eu ma entuziasmez ca un bebe la un zdranganici colorat.

 

Mereu mi-am dorit sa calatoresc. Vreau sa merg in Paris. Vreau sa invat sa calaresc. Vreau sa merg pe bicicleta. Vreau sa citesc din placere si nu din obligatie. Vreau sa rad. Nici nu mai stiu de cand n-am mai ras asa, spontan, cu rasul ala extraterestru care in liceu devenise ton de apel pe cateva telefoane.

Nu exista un timp pentru asa ceva. Si chiar daca ar exista, it’s all in my head.

Poate iau lucrurile prea in serios. As vrea sa-mi bag picioarele si apoi toata lumea sa ma tina minte pentru asta…