0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

Reclame
0

Îndreptar foarte mic pentru regizori

Sunt, incontestabil, plictisită.

E o lehamite și o lipsă de entuziasm, ceva de necrezut. De nemaivăzut. Până și filmele sunt de rahat. Poate sunt foarte plictisită, dar n-am mai văzut un film bun de foarte mult timp. De la Only lovers left alive. În rest secetă. Și foarte mult balast. Și foarte multe rahaturi. Extrem de multe. Nimic de menționat. Poate e vina mea, sau poate cinema-ul trece prin cea mai groaznică criză din istorie. Filme de rahat, hipermaketate, cu duiumul. Gafe de rahat, cadre stupide, scenarii care nu există. Ni se vinde prostie, prostie premiată, cronicată și aplaudata. Povești subțiri, mai mult păreri. Nimic consistent. Nimic grav. Nimic poetic.

Nu am mai văzut de secole un manierist. Un obsedat de cadre perfecte. Un obsedat de forme perfecte. Ești regizor sau vrei să fii ?

Te rog, fă-mă să plâng.

Fă-mă să mă uit la filmul tău, și să mă șocheze. Arată-mi formele perfecte pe care le vezi cu ochiul minții tale. Arată-mi realitatea ta, deformată, modelată, prelucrată dar verosimilă.

Arată-mi frumusețea, fă-mă să mă bucur că cineva a inventat ochii cu care pot să mă uit la tine.

Fă-mă să mă mir și să fiu recunoscătoare. Reamintește-mi ce e uimirea, entuziasmul, fericirea. Adu-mi aminte de culori, de lumină. Amintește-mi că fiecare mișcare e armonioasă, că lumea noastră e într-un dans continuu.

Povestește-mi lucruri adevărate. Nu reale, pentru că nu mă interesează realitatea brută, gri. Spune-mi adevărul. Adevărul, așa cum îl percepi tu.

Nu mă subestima, nu te juca cu mintea mea. Nu face din filmul tău un puzzle de referințe livrești. Nu mă trimite la alții, ei sunt în trecut și am obosit să mă reîntorc, dezamăgită, tot acolo. Nu mă mai interesează Tarkovsky sau Bergman sau Mihalkov sau Antonioni.

Mă interesează clipa de acum. Epoca asta, cu patina ei proprie. Spune-mi despre ea în felul tău.

Fă-mă să simt dincolo de imagine. Amintește-mi cum miroase iarba. Amintește-mi cum se simt florile. Amintește-mi atingerile, parfumurile, sunetele. Fă-mă să le simt cu ochii și cu urechile.

Fii coerent.

Spune-mi povestea.

Respectă unitățile.

Nu face concesii. Nu te sabota.

Fii exigent, ai pretenții. Setează-ți niște standarde.

Dar, te mai rog o dată, fă-mă să plâng. Izbește-mă cu frumusețea formelor perfecte. Lumea asta, neregulată, deformată, e absolut perfectă. Și numai tu poți să îmi arăți. Arată-mi lumea prin ochii tăi…

Altfel o s-o iau razna. O să mă uit numai la idioțenii. O să-mi pierd încrederea în artă și mai ales în noi. Va fi cumplit, cumplit…

 

0

Un film prost

A fost o zi lungă, în care mi-am dat seama că nu mă mai pot relaxa și că mă simt vinovată pentru fiecare secundă în care îmi permit să nu fac nimic. Parcă mă aleargă cineva din spate. S-a dat startul și nu îmi mai permit să mai pierd nici măcar o secundă. Trebuie să turez motoarele la maxim. Și să nu pierd timpul. Așa ca astăzi. Uitându-mă la Youth. Al lui Sorrentino. Un film fără miză.

Mă așteptam, după trailer (urăsc trailerele, le urăsc din tot sufletul) să fie ceva profund. O dramă. O dramă adevărată. Aceea a existenței. A bătrâneții hidoase de care fugim cu toții. O deșirare a individului în fața propriei neputințe de a împiedica sfârșitul. O dramă a corpului deformat și a sufletului obosit. O dramă a ratării. În mod absolut, suntem, cu toții, niște ratați. Cel mai mare poet, cel mai mare scriitor, cel mai mare umanist (să facem abstracție de faptul că în vidul de azi umanismul e primul înghițit, se pare că nu mulți îi simt lipsa) va avea întodeauna în minte imaginea limpede a proprei ratări.

Mă așteptam, deci, la ceva de o frumusețe și de o tristețe sfâșietoare. Ca acea melodie a lui David Lang din (iată, IAR) trailer, care m-a tetanizat de la primele note.

Ei bine, nu. Nu avem nimic. Nu există o poveste anume. Ceva se-ntâmplă într-un sanatoriu din Elveția (cred că aș înnebuni în Elveția, mi se pare cadrul perfect pentru toate nevrozele, un mediu neutru și aseptizat gata să te scoată din minți, de unde iată, mult potențial), tineri și bătrâni merg la masaj, stau la masă și au cele mai inautentice conversații posibile. Despre viață, despre tinerețe, dar despre nimic. Despre planuri de viitor, dar nimic de fapt. Xulică a părăsit-o pe Z în timp ce se îmbarcau într-o croaziera în Polinezia. Un regizor de vârsta a treia se aruncă de la balcon rostind fals maxima feelings are all we have. Un actor, regizor wannabe de pe undeva din USA citește Novalis. Vai, cum, tu citești Novalis? Până și Novalis este o amintire. Cine dracu mai citește Novalis, chiar așa.

Patetic, prost dar cu pretenții, mizând pe gloria filmului de dinainte, Youth este o pierdere de vreme. Una pe care teoretic nu mi-aș fi permis-o. Nici măcar frumusețea cadrelor și frumusețea ultimelor cinci minute, în care personajul principal își vizitează soția la spital (de altfel singura secvență decentă și autentică, care nu pare ca nuca-n perete) nu salvează acest nimic.

Mă mai gândesc, cu groază, că de foarte mult timp nu am mai văzut un film care să mă cutremure. Un film cu adevărat greu. De la care să mă scol contrariată. Să mă facă să nu mai fiu sigură de nimic. Nu mai știu de când nu mi s-a mai întâmplat. Nimic nu se mai întâmplă. Nici în artă, nici în lume, nici în viață. Trăim în afara timpului. În afara noastră de altfel. Nimic nu ne mai spune, din păcate, nimic.

0

La danza de la realidad

danza

Am văzut, acum câteva zile, La danza de la realidad. Cred că sunt de fapt în reluare, filmul apăruse încă din 2013 (iată… 2013, un an care nu-mi spune nimic…). Plictisitor, repetitiv și reciclând la infinit câteva idei fixe (ca și alții de altfel), Jodorowsky este, de foarte departe, unul dintre preferații mei. Je ne vois aucune différence entre la poésie et le cinéma, ne spune un Jodorowsky gol-pușcă, prezentând filmul. În fraza asta stă chintesența operei lui, una curajoasă și fidelă propriului credo.

Poezie este și în La danza de la realidad. E și foarte mult Freud și Oedip, dar sunt și niște rânduri fasciante. Scenariul e de vis și mă gândeam că sunt puție scenarii pe care aș vrea să le văd tipărite în librării, dar ăsta este cu singuranță unul din ele. Dincolo de fricile, angoasele și bucuriile pasagere ale micului Jodorowsky, filmul vorbește mult despre Jodorowsky-tatăl, atât de mult încât ultima bucată este numai despre el, poate de-aici și sentimentul de ruptură în ordinea la care te-ai aștepta. Jodorowsky-tatăl este personajul principal. Extrem de autoritar, comunist convins având atârnat portretul lui Stalin pe pereți, Jodorowsky-tatăl va trece printr-o serie de transformări interesante. De altfel, Jodorowsky-tatăl devine (ce surpriză) o sinecdocă a propriei țări în momentul în care se trezește dintr-o amnezie (ce chestie) printr-o mahala, vopsit în culorile steagului chilian. Pasajul e esențial și surprinde starea de fapt a lucrurilor : amnezia e rezultatul unei crize identitare suprasaturate și manifestate printr-un fanatism dus la extreme (personajul nu are numai un tablou cu Stalin în ramă, dar se și îmbracă ca el și își pregătește și fiul cel puțin vestimentar pentru aceeași ideologie). La final, Stalin, Ibanez sau el însuși sunt una și aceeași persoană iar ideologiile se auto-anulează. Ceea ce mă face pe mine să mă gândesc totuși la destinul particular al Americii de Sud și la conceptul de realism magic, fluturat și el de la Borges încoace și nu numai, când lucrurile par a fi totuși mai simple. Dacă America de Nord a făcut din lipsa unui trecut o calitate (iată, suntem o națiune tânără, nu suntem obosiți, uzați de mii de ani de istorie ca Europa), America de Nord a făcut din același lucru un morb. Nu poți să nu simți că asta îi scoate di minți de fapt, că Macondo și celelalte sunt doar o nevoie viscerală de un trecut din perspectivă istorică. Nu degeaba trezirea din amnezie a seniorului Jodorowsky declanșează sinuciderea celei care l-a îngrijit, așa cum o țară conștientă de lipsa unui trecut ar pulveriza rostul unor oameni care să o alcătuiască.

Frumos e filmul, frumos vorbește și Jodorowsky și până la urmă e frumos s-o arzi așa, pseudo-intelectual, cred că mi-a fost dor de genul ăsta de singurătate…

0

Opriți-vă!

M-am dus într-o seară de miercuri, cu febră și pe jumătate adormită să văd ce-i cu Aferim!-ul. Desigur, neofita de mine se uitase la trailer (mare prostie, am jurat să nu mai fac niciodată așa ceva cu filmele, dar chiar și aici e o problemă – poți să te duci la un film fără să fi citit/ văzut nimic în prealabil despre?) și se aștepta la ceva oarecum amuzant, un fel de film de aventuri cu muzică mișto, cu ciocoi și dorobanți și Nicolae Filimon zâmbind pe sub mustăți (mare paranteză, îmi amintesc de un prof din facultate care ne dăduse la un examen un subiect intitulat „De ce mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut Ciocoii vechi și noi” și care cred că se aștepta să deschidem cel puțin cu un citat din Lukacs la așa subiect de aberat la o bere în Lăptărie, de mi-a dat un 7 în silă, numai după ce citise cu stupoare notele lăsate de seminaristă). Mă așteptam deci la ceva balcanism vesel și inutil, ceva de voie bună, cu niște arome de rulouri cu caimac, niște peisaje dobrogene, niște turcișori de-ai noștri, muzică mișto, noi să fim sănătoși și fericiți. Ei bine, nu. Nici pe departe. Un film lăbărțat și despre nimic, care ridică stângaci niște false probleme: corupția, sclavagismul, brutalitatea și barbarismul, lipsa de reacție, falsele dileme morale și alte sforăieli pe care le-am mai auzit și le-am mai citit de n ori. Da, este genul ăla de film prost, cu pretenții de convenții artistice alb-negru, de plasare a acțiunii într-o altă epocă deși atenție, totul este de fapt un pretext. Noroc cu Radu Jude, altfel nu cred că am fi meditat prea curând la aceste metafore profunde.
Sforăieli și pretexte evidente, mult prea stângace pentru cine a văzut mai mult decât seria Mărgelatu’ sau alte dubioșenii. Să ridici acum probleme de ordin rasis, xenofob sau să pui sub semnul întrebării sclavagismul dintr-o anumită epocă e egal cu 0. Îi sugerez lui Radu Jude să mediteze la sclavii din Egipt de dinaintea erei noastre, după ce va trece peste drama românească de a nu fi avut, vreodată, o adevărată revoluție burgheză. Asta, și să-mi spună și ce părere are despre Sartre (nu, nu Slavici) care a zis la un moment dat „Nous ne voulons rien manquer de notre temps.” Temă de meditație pe care o recomand cu căldură și altor premianți pe la diverse și prestigioase festivaluri cinematografice.
Mă adresez și experților care vin cu idei de genul „da, dar așa era pe vremea aia” (says who, Bardul din Mircești?) și care îi ridică în slăvi extraordinarul talent de a reda vasăzică oralitatea tot de pe vremea aia, subliniind ca niște Capitani Obviouși că este totuși neautentică. Atenție, poate mâine-poimâine ne trezim cu vreo operă de o înaltă valoare estetică și critică scrisă de Judele nostru care e foarte posibil să se intituleze „ Recitindu-i pe pașoptiști” sau alte sforăieli pentru care poate decroșează și vreun Opera Omnia pe la Academie.
Trecând peste aceste malițiozități de domnișoară high-life care mănâncă numai căpșuni macerate în șampanie (Fraises à la Sainte Alliance, pe care I le recomand și Judelui nostru), aștept cu nerăbdare ca regizorii noștri, atâta câți au mai rămas, să se îngrijească, în al nouălea ceas, și de imagine. M-am plictisit de filmări tremuate, de cadre stângace, de cârpeli, de mediocritatea voastră de creatori de artă. M-am săturat de cadrele plictisite, de falsele și sforăitele voastre convenții prin care ignorați la infinit faptul că filmul e imagine. Nu, nu am pretenția să mă faceți să-mi fie rușine că există în lumea asta o frumusețe și o perfecțiune a imaginii și a unghiurilor, așa cum mi se-ntâmplă să simt când mă uit la un Parajanov. Dar nu îmi mai violați, la dracu, orizontul meu estetic de așteptare. Nu mi-l mai violați. Aveți decența să vă preocupați și de imagine! Altfel s-ar putea să mă apuc eu de făcut filme.
Una peste alta, trebuie să recunoaștem că are și filmul ăsta două merite inviolabile. Unul e că a reușit să declanșeze un fior pe spinarea CTP-istă (un amănunt foarte prețios de altfel, confirmat aici).
Altul e că a reușit să-l facă (oh, pentru a câta oară?) pe Costi Rogozanu să mai scrie un articol despre nimic, așa deșănțat, fără un fir logic, o miză sau o calitate cât de cât decentă (normal, doar Costi Rogozanu e în stare să te lovească cu o invocație retorică în timp ce ar trebui să te convingă să mergi la film).
Vasăzică rămâne cum am stabilit, un film mic, despre nimic.
Mai așteptăm deci….

0

Delta

Angoasant film. Nu la modul tragic, ci culmea, înfiorător de echilibrat. Ideea de supremație a naturii în fața tradiției, a culturii, a legilor create de oamenii adunați artificial într-o comunitate, admirabil ilustrată. Mult primitivism și multe, multe limite. Și o foarte frumoasă poezie a tăcerii, a omisiunii. Nu știm de ce se intoarce X în satul natal, de ce își construiește o casă, de ce se cuplează cu sora vitregă (se cuplează oare cu sora lui vitregă?), de ce plătește totul în euro într-un sat din fundul Deltei, etc.

Presimt ca White God o sa fie sub.

0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.