0

Artă, pornografie, Baise Moi, cugetări filosofice şi recomandări prețioase

b moi

M-a distrat întotdeauna eticheta de scandalos/ scandaloasă care se lipeşte cîteodată de anumite filme. Desigur, în literatură s-a depăşit de mult prejudecata asta; cenzura s-a lăsat păgubaşă iar violența sexuală a fost în sfîrşit tolerată, apoi revalorificată, explicată, consumată, încît în momentul de faţă pare chiar un subiect depăşit. Filmul, săracul, dat fiind faptul că nu se bucură de o istorie întinsă pe mii de ani, nu o duce chiar aşa de bine.

Ştim deja că în ultima vreme nu există an fără un scandal pe teme sexual-pornografice în industria cinematografică. Ba chiar de 10 ani încoace e aproape o tradiție. Inutil să fac o trecere în revistă a filmelor artistice cu scene explicite. Aveți Last tango in Paris, mare parte a cinematografiei asiatice precum şi scandalul cu Vincent Gallo la un Cannes. Întrebarea e : mai sînt autentice răzvrătirea şi repulsia împotriva scenelor evidente care se întîmplă să mai ruleze din cînd în cînd pe marile ecrane?

Desigur, cu filmul e mai greu. Imaginea are un impact mai puternic decît îl va avea vreodată cuvîntul. Şi totuşi…

Cred că veşnica frămîntare pornografie/ artă nu are moarte. Mă mai distrează şi deştepţii care încearcă să descopere şi să definească granița dintre pornografie şi artă, ca şi cum ea ar fi una fină şi alunecoasă.

Filmele porno sînt ceea ce ştim cu toții că sînt. Funcționează ca stimulent şi atît. Orice încercare de a găsi bucata estetică e forțată şi useless, dar şi pe asta o ştim deja.

Totuşi, în momentul în care o scenă cu sex apare într-un film (şi nu vorbesc de sexul sub plapumă sau sub jocul subtil al umbrelor şi al unghiurilor căutate îndelung) mintea multora se scurtcircuitează. Desigur cu toții invocă felurite motive care nu ştiu dacă e bine sau nu să fie judecate. Cică ține de pudoarea fiecăruia & so on. Dar una e să nu fie genul tău, şi alta e să le pui la zid.

Acum ceva vreme am văzut Baise Moi, alt film cu potențial scandalos receptat evident negativ, cenzurat şi aşa mai departe. Astăzi l-am revăzut. Printre acuze, cea mai răsunătoare este, desigur, violența sexuală şi grafică gratuită. Mie nu mi s-a părut nimic gratuit în filmul ăsta. Ba chiar mi-a plăcut, pentru că în sfîrşit cineva a reuşit să treacă peste o convenție plicticoasă.

E clar că actul sexual în cinematografie a fost îndelung mitizat şi poetizat. Normal, au ieşit şi opere de artă din asta, dar ele sînt puţine. Prin Baise Moi, Virginie Despentes şi Coralie Trinh Thi au reuşit să arate (insist asupra faptului că e o reuşită) că actul sexual nu este poetic. Că violenţa, actele instinctuale, lipsa unei conştiinţe morale există, că nu există absolut nimic poetic în ele şi că în plus poţi să le şi exprimi prin intermediul imaginilor. Deci este Baise-moi un film artistic sau nu? Paradoxal, este arta care refuză convenţiile artei. Un demers aproape avangardist. Nici nu poate fi vorba de pornografie, ba chiar nici de limita dintre artă şi pornografie, pentru că arta şi pornografia sînt două sfere autonome care după umila mea părere nu fuzionează.

Acestea fiind spuse, recomand filmul ăsta fără să am absolut nimic pe conştiinţă. Nu mă interesează pudorile, dezgustul, ficatul celor care vor avea probleme urmărindu-l. Enjoy!

Reclame
0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!

4

Gene false, Paradjanov şi alte chestii

Grozav. Doar ce am intrat într-o pasă pe care aş numi-o simplu “nu-fac-nimic-altceva-toată-ziua-decît-să-mă-uit-la-filme”, ceea ce nu e rău, căci mă culturalizez din plin dar în egală măsură nu e neapărat bine, căci am examene pentru care nu citesc. O, da!!!!

Sînt o ignorantă. Nu mă interesează faptul că o să ratez şansa vieţii mele, aceea de a produce nişte cuvinte grozave, măreţe, impresionante pe un cîcat de foaie despre literatura franceză din secolul nouăşpe. O nu, să fim lucizi. Cum, cum să mai trăieşti dacă nu ai citit cele 1000000 de mii de cărţi pe care ar fi trebuit să le fi citit pînă acum? Cum?! Cum să nu-ţi pui ştreangul la gît, mustind de remuşcări???

Mă rog, lăsînd bolile universitare, azi am văzut două filme superbe.

Primul este un film pe care îl tot caut de cînd eram în liceu (fascinant, ce-mi place cronologia asta schizoidă. “De cînd bla bla?” “Oh de cînd eram în liceu!”) şi pe care în sfîrşit, ieri, prin bunăvoinţa youtube-ului l-am văzut.
Se numeşte Sayat Nova, a apărut în 1968 şi a stîrnit un puhoi de controverse, a fost cenzurat iar regizorul, Serghei Paradjanov a fost închis. Pentru cei care se pregătesc să îl vadă, nu e nimic din ceea ce aţi văzut pînă acum în materie de film, după cum nu este nimic din ceea ce veţi vedea vreodată în viitor (cred eu).

Filmul este un colaj de scene care prezintă viaţa poetului armean Sayat Nova. De departe, este unul dintre cele mai frumoase filme din lume. Cadrele sînt statice, decorul este stilizat. Mişcarea actorilor e aproape o coregrafie. De fapt, ceea ce mă înnebuneşte este faptul că tot filmul este o demonstaţie de perfecţiune în tot ceea ce înseamnă formă, culoare, mişcare, perspectivă. Nu ştiu în ce măsură a fost căutată şi studiată pînă în măduvă, înainte să iasă produsul finit, pentru că nu sînt în posesia informaţiilor ăstora preţioase (încă). Dar spectacolul vizual este unic. Coloana sonoră la fel. Nu cred că are sens să mai lungesc povestea, pentru că am senzaţia că ea poate fi lungită la infinit. Cred ca Sayat Nova este unul din puţinele filme depre care ai putea să vorbeşti o viaţă întreagă în fiecare epocă fără să epuizezi vreodată subiectul. Faza cea mai mişto este că te face să-ţi pui nişte întrebări generale şi controversate.

Cum ar fi banala “ce este cinematografia?” Este ea strict imagine? Este imagine + alceva? Este de fapt pictură+muzică+literatură? Şi dacă da, care primează dintre astea trei? Desigur, e în funcţie de fiecare regizor, de fiecare film în parte… Dar totuşi în mod universal şi absolut, nu primează oare componenta picturală? Imaginea, adică? Şi dacă imaginea primează, atunci care este diferenţa dintre a viziona un film şi a viziona o galerie de artă. Mă rog… ceea ce voiam să spun este că ceea ce face Paradjanov în Sayat Nova este după umila mea părere o încercare de a îmbina domeniile astea 3 într-un echilibru perfect. Chiar s-ar putea să cred cu tărie că intenţia asta a fost. Am şi argumente, dar acum nu am timp să le expun, deşi ipoteza este una super mişto şi tentantă în acelaşi timp.

So, repet: pictură+muzică+literatură în cantităţi egale. Şi problema chiar este de studiat.

Să dăm şi o mostră:

A, dacă sînteţi curioşi am citit şi un articol apărut pe liternet care porneşte de la o idee interesantă dar care evident deviază în alceva (interpretare de simboluri- care nu zic că nu ar fi interesantă dar e o muncă de nebun. În plus dacă tot o porneşti ar fi frumos să o sistematizezi bine şi să o duci pînă la capăt).

The end, că mă aşteaptă G.

Ah, al doilea film era prima parte din Ivan Grozny, despre care aş putea să zic pe fugă următoarele: că actorul Nikolai Cherkasov este realmente un bărbat frumos în prima parte a filmului, că filmul în sine l-am privit gîndindu-mă la Stalin şi încercînd să înţeleg acestă latură de porno-intelectual care a deviat din relaţia cu personajul istoric amintit (să ne gîndim doar la secvenţele în care Nikolai Cherkasov, cu ochii lui negri si mari priveşte în gol urlînd “O singură Rusie! O a treia Romă” -> citatul e aproximativ) şi că genele false chiar creează atmosferă.
Yeah!

2

Prince Vince

...
Am văzut Buffalo ’66 în sfîrşit… Recunosc că am mai avut o tentativă să-mi fac rost de film, după-aia pur şi simplu am uitat de el pînă acum cîteva zile cînd am dat de cd-ul cu Brown Bunny şi mi-am zis că probabil mai am ceva bun de văzut de la Gallo.
E sub Brown Bunny, culmea, pentru că ratingu’ e taman pe dos. Whateva’, ratingu’ e o chestie imbecilă sau gusturile mele sînt şuie…
Faza cea mai mişto în filmele lui Gallo este expresia unităţii de timp. Chiar stăteam şi mă gîndeam că şi în cimatografie e aproximativ ca în literatură, doar că e mai intrigant. Pentru mine cel puţin, să comprimi o porţiune de timp mult mai mare în aproximativ 2 ore de imagini care se succed e aproape mind-blowing. De-aia evit să meditez asupra problemei ăsteia.
So… Avem filme în care se comprimă viaţa unui personaj de la naştere pînă la moarte, filme în care se comprimă doar o parte din viaţa unui personaj, filme în care se comprima doar o zi şi avem şi filmele lui Gallo în care senzaţia e că nu se comprimă mai nimic.
Din Buffalo ’66 se ajunge cam greu la efectul ăsta. De asta mi se pare mai slab, e primul lui film, se vede că asta a vrut, nu i-a ieşit pentru că a vrut şi personaje, şi dialog şi fir narativ palpabil. De-asta zic că nu înţeleg de ce e mai bine cotat (ba înţeleg dar nu vreau să cred), ba chiar un pic prea bine cotat…
Brown Bunny, indubitabil şi indiscutabil underrated (chestie care chiar mă oftică, pentru că nu i se dă cezarului ce-i al lui ) -unul dintre cele mai proaste filme ever (cică) care a intrat în competiţie la Cannes- e de mare clasă tocmai prin ce-am zis mai sus… şi anume sentimentul că nu te uiţi la o bucată de timp comprimată în imagini succesive. De-aia pare în slow motion, de aia pare plictisitor, de aia de aia de aia… Numiţi-l timp subiectiv, numiţi-l cum vreţi, eu n-am chef să-i dau nicio denumire pentru că oricum aş vorbi de o unitate virtuală- timpul- aplicată pe altă chestie virtuală- cinematografia-.
Cît despre activitatea lui Gallo ca regizor, sînt supercurioasă dacă o să mai scoată vreodată ceva. Dacă da, atunci sper să fie cît mai tîrziu cu putinţă. Dacă nu, atunci he’s very very very smart.

2

Despre filmele speciale

cool
Doar ce am văzut Synecdoche, New York şi asta numai pentru că într-un interval de timp relativ scurt mi-a fost recomandat de patru persoane (foarte!) diferite, chestie care m-a făcut un pic curioasă.
Un film foarte frumos despre derizoriu existenţei.
Super paradoxal (chiar simt nevoia să mă psihanalizez in public) : tot timpul filmului aveam în cap un mic scurtcircuit care lansa un fel de voce a conştiinţei. Vocea aia îmi repeta mereu că e doar un film. Cred că în timp ce-l urmăream, în capul meu rula involutar making-of-ul.
Da, ştiu, e foarte naşpa venind din partea mea.
Nu, nu m-a atins în niciun fel. Nu m-a impresionat şi nu m-a emoţionat şi ceea ce e şi mai trist (mai ales pentru fanii mei, haha!) e că nici măcar n-am plîns. Lucru care poate fi privit ca o chestie naşpa, sau ca o chestie absolut stunning. Eu prefer a doua variantă.
De ce n-am avut, şi de ce sînt absolut convinsă că nu voi avea vreodată o reacţie în faţa filmului ăstuia? Pentru că e vorba despre nişte idei care s-au sedimentat extraordinar de bine în conştiinţa mea lately. Ba chiar atît de bine, încît o vizualizare a lor într-o formă mai mult sau mai puţin articulată a ajuns să nu însemne nimic.
Este mult prea simplu.
Vine o vreme în care te aşezi în faţa unei oglinzii şi imaginea chipului tău nu-ţi mai excită niciun stimul.

Dincolo de asta, cînd am aflat că s-a anulat Depeche, concert la care luasem decizia de a nu participa- tîrîndu-mi săndăluţele în Constanţa fără pic de resentiment- mai mai că eram gata-gata să încep să cred in a interventionist God. But it didn’t happen.

Şi pentru cei pe care-i framîntă încă motivul pentru care mie îmi place Pamuk, am o surpriză:
“Mă numesc Roşu“, a scriitorului turc Orhan Pamuk, este o carte serioasă, fără umor.

Şi nici măcar n-am zis-o eu. Mai vreţi argumente?

0

this is chaos

and it happened again…
eram intr-un oras ciudat, un fel de mix intre constanta si bucuresti => drept consecinta facultatea, caminul, casa si prietenii erau cuprinse in acelasi spatiu hibrid.
O sa luam doua personaje (impropriu spus, mai bine suna „mintea mea a selectat doua personaje”): un el, sa-i spunem D., si o ea, sa-i spunem A.. In rest parinti, colegi de camin, oameni de pe strada cladiri si baruri importante si mijloace de transport in comun.
Trebuia sa ma intilnesc cu A, undeva in D’art (ia te uita, da, e ala pe care-l stim cu totii) numai ca respectivul bar era pozitionat undeva pe linga Casa Presei libere. Am ajuns, ne-am asezat la o masa, am comandat un suc. Ea era foarte bronzata. Oricum e o persoana cu tenul inchis la culoare, acum avea un bronz foarte ciudat. Am vorbit mult, povestea ca se intorsese din Europa unde avusese filmari… apoi m-a intrebat daca nu vreau sa vin la D. numai ca exact in momentul ala cerul s-a intunecat pentru ca venea furtuna. O furtuna foarte urita, nu stiu exact in ce anotimp era dar ma asteptam sa se lase cu ploaie si ninsoare in acelasi timp. M-am ridicat, am zis ca nu stiu daca o sa ajung la D., mai vorbim, chestii-trestii… si am luat-o inspre statia de autobuz. In statie (cred ca era fix statia din fata blocului in care stau in cta, pe vremea in care soseaua nu era largita si erau foarte multi plopi) am alergat dupa un autobuz, nu l-am prins. Deja se lasase racoare si daca ma uitam in spate vedeam norii negri. Cum asteptam sa vina ceva, vad ca vine D. Era foarte foarte vesel si incredibil de frumos si stralucea. (va mai amintiti ca am visat un momnument ciudat care era aureolat si din care iesea la propriu lumina, ei asa era si D., motoras de imprastiat lumina peste tot). A spus ca vrea sa astepte troleul cu mine, sa nu ma lase singura. Era mereu zimbitor. Apoi m-a invitat la el si i-am spus ca nu cred sa ajung, pentru ca vine furtuna si trebuie sa ajung acasa. El mi-a spus ca e ok si mi-a intins o caseta veche de video comunist spunindu-mi ca e un cadou pentru mine. M-am bucurat, am luat-o. A venit autobuzul si m-am urcat in el, in timp ce ma departam de D., el imi zimbea foarte frumos. Am ajuns la camin, desi dupa cum am spus era un mix intre camin si casa. Am intrat intr-o camera in care am gasit un video si am pus caseta.
Caseta era un film mut in care juca A. Erau scene foarte diferite, toate se petreceau in locuri deschise si foarte cunoscute: piete, biserici, catedrale, fintini. Ea era incredibil de frumos imbracata, cu parul impletit. Mereu era inconjurata de porumbei albi care erau parca o prelungire a trupului ei. Eu am inchis caseta si am spus „Acum e clar de ce se plimba A. prin Europa, se potriveste perfect cu decorul”. Eram dintr-o data foarte nervoasa, foarte suparata. Afara incepuse deja sa bata vintul si sa ploua foarte urit, si de la fereastra camerei mele puteam sa vad blocul lui D. Desi puteam sa-l vad ma gindeam ca pentru a ajunge la el ar trebui sa schimb doua autobuze. Atunci mi-a sunat mobilul, era D. care ma intreba unde sint si de ce nu sint la el. Eu i-am spus ca nu mai vin, pentru ca e urit afara si l-am intrebat unde-i A., daca e cu el. El a raspuns ca da, eu i-am inchis telefonul si m-am dus in baia din camin, m-am inchis inauntru si am inceput sa ma zidesc. Da, efectiv aveam multe caramizi portocalii micute si foarte mult ciment gata preparat si incepusem la propriu sa ma zidesc. In timpul asta cineva cred ca a observat ceva pentru ca la usa baii se strinsesera multi colegi din camin si mama, care plingea si batea in usa sa ies afara. Cam asa s-a terminat, all in all nu-mi amintesc momentul in care am terminat operatiunea de zidire, nu stiu daca am murit sau daca m-a salvat cineva, ideea e ca m-am trezit din nou cu un cap extraordinar de greu.
In plus, sint si racita la modul urit, trebuie s-o ard aiurea prin facultate si sa asist la discutii despre secolul luminilor, discutii care la ora asta nu ma pasioneaza si care sint prin excelenta o pierdere de vreme…