2

Vrăjeli mici de august

Uau, stau şi citesc pe bloguri tot felul de produse greţos de drăgălaşe ale eurilor feminine. Aproape toate se înscriu într-o notă melancolic-patetică, chipurile autentică. Peste tot predomină cîteva cuvinte cheie care mă scot din minţi, habar n-am de ce: ceai, rochii, portocale, flori, sandale, culori, îngheţată, zmeie de hîrtie, limonadă, pălării de paie.
E ceva foarte fals la mijloc, nu ştiu exact ce.
Apoi, istorisirea unor momente efemere poetice precum mîncatul de cicolată împreună, plimbatul de mînă, un zîmbet, o pălărie mare cu o broşă în formă de floare, cadouri minunate, mirosul de ceai şi alte imagini care compun universul intim feminin…
Nu ştiu de ce simt nevoia să scriu în registrul ăsta, aş desfiinţa cu o poftă nebună toate cele ce alcătuiesc universul de mai sus, dar poate cineva ar interpreta greşit demersul ăsta şi nu am chef.
Normal, parcă mi-ar plăcea să scriu şi eu pe blog toată ziua despre cum am o colecţie de 1000 de sortimente de ceai pe care le ţin în borcănaşe colorate hand-made şi din cauza cărora îmi petrec o jumătate de dimineaţă numai ca să mă hotărăsc ce ceai să prepar. Dar dacă mă uit în jur nu văd altceva decît superdezordinea şi superhaosul.
Anyway, în ultimul timp am stat mult în casă, am citit mult, m-am uitat mult la televizor şi am văzut îngrijorător de multe filme proaste despre care nu vreau să scriu. Am descoperit şi că nu mai am răbdare cu foarte foarte multe lucruri, că “nu mai duc” la unele chestii care în trecut mi se păreau ok, că mă enervez cumplit de uşor din rahaturi. Reacţii pentru care am 1000 de argumente pro-serioase.
Ah şi am descoperit şi ce îmi doresc cel mai mult de la viaţa asta, să am mulţi bani ca să pot să călătoresc în jurul lumii. Încă nu ştiu cum naiba să mă apuc să-i fac. Poate ar trebui să mă apuc de scris cărţi, gen Harry Potter… e o ipoteză la care încep să mă gîndesc serios

0

Nu-mi daţi ce vreau

Stăteam şi mă gîndeam de cînd nu mi s-a mai dat ceva ce-mi doresc. De cînd am fost ultima oară acasă. E atît de trist să ştiu că daca ies pe stradă şi opresc un om lîngă o tarabă cu flori ca să-i spun că vreau una, n-o să mi se dea. În primul rind, nimeni nu s-ar opri, în al doilea rind eu n-aş opri pe nimeni (probabil de frica deznodămîntului), în al treilea rînd, nici nu vreau flori. Florile se usucă. Bineînţeles, depinde cum.
Păstrez într-o carte trei flori presate: un trandafir, o garoafă şi o frezie. Într-o zi o să le arunc şi n-o să-mi mai amintesc nimic. Nici despre ele, nici despre altele legate de ele. Sau, şi mai simplu, într-o zi o să se transforme în scrum, pentru că orice materie organică este datoare cu un proces de degradare.
Am fost în Herăstrău azi. Au înflorit magnoliile. I-am cerut cuiva o floare şi n-am primit-o. Poate nu am cerut cui trebuie. Poate nici nu contează cui cer, oricum de pupat nu pup.
În afară de ai mei părinţi, nimeni nu o să-mi dea vreodata necondiţionat ceea ce vreau.
Chestie care mă face să nu mai vreau nimic, pur şi simplu să mă aşez undeva, pe un scaun şi să mă gîndesc la ale mele, să vină cineva accidental şi sa mă întrebe “Ce vrei tu, Denisa?” şi eu să mă uit la el senin şi să-i zic “Nimic, mulţumesc.”

În rest, o chestie foarte mişto citiţi aici.
Şi Rodica Toth Poiată al cărei tablou (aşa e, e vorba de un anumit tablou, ghiciţi care) mă fascinează de ceva vreme şi pe care, ironic sau nu, mi-l doresc mult.