0

2018

Nu sunt o nostalgică a vremurilor apuse. Sau cel puțin nu mereu. Îmi place ideea de progres, cred că viitorul este ceea ce contează cu adevărat și că doar prezentul îl pregătește. Însă azi mi-am amintit cum era fără social media. Era mișto rău. Nu era goana asta nebună de a împărți totul cu toată lumea. Lucrurile erau intime, personale. Erai undeva la munte și mâncai cea mai bună tochitură de porc din viața ta, undeva la mama dracului, la o cabană. Și lucrul ăsta îl știai doar tu. Puteai să îi faci o poză cu un aparat cu film, însă nu o făceai. Pentru că erau vremuri în care era stupid să pozezi o farfurie cu mâncare. Prin urmare îți rămâneau cuvintele. Rămânea doar povestea tochiturii, dacă alegeai să o împărtășești cu cineva. Și apoi, peste ani, amintirea. Subiectivă, modificată, filtrată de puterea minții și a memoriei. Îmi lipsesc atât de mult poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre ceruri de noapte din vremurile în care nu le puteai împărți dintr-un click cu toată lumea pe Facebook. Ce ceruri erau! Ce stele! Ce oameni aveam împrejur. Parcă și noi eram, vag, mai umani. Totul a devenit extrem de steril și nu e chip să te întorci inapoi. Aș vrea ca 2018 să fie un an fără social media pentru mine. Mi-aș lua un aparat oldschool, aș încerca să vad dacă mai găsesc filme pentru el. Aș improviza un laborator de developat. Și aș trăi mai mult. Mi-aș șterge toate conturile imbecile și aș face poze doar la lucrurile care contează cu adevărat. Bine, i-aș face mai multe poze lui Iris, poate. Aș trăi și aș povesti. Iar dacă lipsa activității mele pe social media i-ar face pe unii să mă uite, m-aș bucura să rămân în poveste. Am aproape tot ce îmi doresc. Iar ziua aia nu e departe. Ziua în care o să șterg tot și o sa rămân în poveste. 

Reclame
3

Fotografie şi literatură

Aucune photo ne rend la dureé. Elle enferme dans l’instant. La chanson est expansion dans la passé, la photo, finitude. La chanson est le sentiment heureux du temps, la photo son tragique. J’ai souvent pensé qu’on pourrait raconter toute sa vie avec seulement des chansons et des photos.

Doar ce-am terminat de citit o carte excelentă: Annie Ernaux, Marc Marie- L’usage de la photo

Este atît de mişto scrisă încît sînt aproape năucă. Nici nu cred că ar trebui să scriu despre cartea asta, nici un rînd măcar. Cred că nici alții n-ar trebui s-o facă. Mai bine am citi-o şi-atît.

Dar nu, mai bine ăş scrie. Poate cineva o să citească asta, o să dea fuga la librărie şi o să şi-o cumpere.

Pe scurt, e o carte-experiment (evident putem să punem sub semnul întrebării autenticitatea, dar pffff, n’importe quoi, je m’en fous) cu fotografii şi text, scrisă la două mîini. Ideea e următoarea: există un cuplu. După fiecare partidă de sex el fotografiază spațiul în care ostilitățile s-au desfăşurat. Avem fotografii cu camera de hotel mici cu paturi mari, ferestre şi vaze cu trandafiri. Fotografii cu bucatării şi chiuvete pline de vase şi sticle desfăcute. Fotografii cu parchet, covor şi haine aruncate. Fotografii cu sutiene amestecate printre pantofi şi chiloți cu dantelă. O fotografie cu un pat imens alb sub care se zăresc nişte lăbuțe de pisică.

După despărțire, fiecare dintre cei doi trebuie să scrie în particular o poveste scurtă, pornind de la fotografiile cu pricina. Apoi toate 3 (fotografie, povestea ei, povestea lui) sînt legate şi iată, aveți cartea…

Conținutul ei e impresionant. Am regăsit o grămadă de idei care mi-au trecut prin cap din cînd în cînd, accidental, în momentele în care stăteam şi meditam admirînd tavanul. Ideea mi se pare bestială. Încercarea asta disperată de a conserva într-un fel sau altul intimitatea actului sexual prin fotografierea detaliilor care compun spațiul este ceva nou.

Dar nu e vorba numai despre asta. De fapt discursul scoate la iveală mult mai multe: idea de cuplu, de dragoste, de moarte. Ideea de timp şi de spațiu. Spațiu care ne conține şi pe care în acelaşi timp îl conținem. Ideea de formă. Ideea de absență.

Toate astea pentru a ajunge la ideea de fotografie şi la întrebuințarea pe care i-o dăm şi care da, este condiționată de timp. Ce se întîmplă cu fotografiile în general şi ce valoare capătă ele după un anumit timp. Surprinzător sau poate nu, în final toate fotografiile din carte nu mai spun nimic. Poate doar, aşa cum spune şi autoarea, sînt o mărturie a modei anilor 2000 în materie de pantofi.

Asta mă face să îmi aduc aminte de banchetul de sfîrşit de liceu. Am poze. Destule. Poze care nu îmi mai spun absolut nimic. Nu văd în ele nimic, deşi eram prezentă. Nu-mi inspiră bucurie, nu-mi inspiră nostalgie, nu-mi inspiră furie. Nu-mi inspiră nici măcar indiferență. E ca şi cînd acele poze nici măcar nu există. Ca şi cînd banchetul în sine nu a avut loc. Şi mi se pare un lucru cît se poate de normal. Nu, nu am avut un banchet de sfîrşit de liceu.

Citiți totuşi cartea…

Ernaux, Annie, Marie, Marc, L’usage de la photo, Ed. Gallimard, 2005