0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

Reclame
1

soup du jour?!

5305_small2.jpg

cred ca e prima carte de un autor japonez pe care o citesc. 55% m-as repezi sa zic ca o sa fie
si ultima.
              cartea cu pricina e o reteta de succes pentru publicul larg. un fel de tacerea mieilor,
in care avem de-a face cu exact aceeasi relatie ciudata si inexplicabila intre criminal si asistent.
frank e un criminal in serie, psihopat. povestea vietii lui o puteti citi in ultimele 4 pagini ale cartii.
acesta interactioneaza cu kenji, kenji asista la o crima mai putin sangeroasa.

de ce mai putin sangeroasa, pentru
ca in primul rand nu curge sange. pentru ca frank e specializat in tot felul de tehnici obscure, pornind de la hipnoza
pana la ‘cum sa tai gatul cuiva fara sa tasneasca sangele’.

cartea e construita pe schema clasica echilibru-dezechilibru-echilibru. amestecata desigur cu o analiza psihologica
subtila a criminalului, toate astea aruncate (exact ca intr-o supa) in japonia moderna.
de ce e naspa cartea asta? pentru ca e plictisitoare si repetitiva. si mai ales pentru ca nici macar nu se foloseste
de efectul-soc. ar fi fost de mii de ori mai bine, dupa parerea mea.
si cum si-asa thrillerele psihologice sint 100% incadrate in tipologii, nu pot sa zic ca m-a surprins in vreun fel.
acum multi ani imi placea john saul. de stephen king nu am putut sa citesc nimic. cred ca e o lege nescrisa pe undeva,
ca daca apuci sa-ti placa unu’ din astia doi, celalalt e imposibil de abordat.
oricum, aici e alta mancare de peste, chiar o supa chinezeasca as putea sa zic.
cam asa mi-am pierdut eu dupa-amiaza. cu cartea asta inconsistenta.