0

Dragi cititori,

eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să îmi trimiteţi o cisternă cu bani, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să îmi spuneţi ‘’Poftim, stai liniştiă, tradu şi scrie fără griji.’’, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să vă amintiţi de mine, să-mi trimiteţi un mesaj pe mail sau telefon şi să-mi spuneţi ‘’Hai, dar hai întoarce-te!’’, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să-mi arătaţi un catalog cu o mie de lucruri, locuri, oameni, clădiri, cărţi şi tablouri pe care trebuie să le primesc direct în inimă, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să-mi spuneţi că se poate, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să-mi amintiţi că adolescenţa şi copilăria înseamnă România, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să-mi spuneţi că aţi avut încredere şi că aţi investit în mine, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să vă cereţi scuze pentru tot ce n-aţi făcut, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să-mi arătaţi găurile din Facultatea de Arhitectură, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să fiţi curajoşi şi să vă asumaţi ideile, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să mă cereţi în căsătorie, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să daţi o ordonaţă de urgenţă, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să vă împuşcaţi în gât şi să vă pansaţi cu fular, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să îmi spuneţi că în cinci ani de zile n-am votat pe hârtie igienică, eu nu mă mai întorc în România.

Puteţi să schimbaţi totul, eu nu mă mai întorc în România.

Pe această cale vă anunţ că de mâine, tot ce voi mai scrie/publica/ţipa/înjura/iubi/urî de moarte/plânge/comunica va fi în limba franceză.

 

 

 

Reclame
0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

0

Goluri

Recitit Patul lui Procust. Încă vreo 20 de ani şi nostalgicii vor destupa şampania centenarului. Felul în care totul este atât de actual îmi dă adevărate frisoane pe şira spinării. Exerciţiu dificil, dar care merită: să ne închipuim că romanul ar fi apărut ieri. Văd deja un potop de cronici favorabile şi de premii. În mod bizar, cititul în sincronie e încă o enigmă pentru mulţi dintre criticii noştri. Discrepanţe nebuneşti între gândirea critică din Franţa, unde structuralismul a lovit din plin şi gândirea critică din România, tributară istoriei literare. Asta se vede foarte bine şi în cvasi-ignoranţa pe tema avangardei româneşti sau în câmpii bătuţi cu graţie şi seninătate în aproape toate cazurile în care ea este evocată. Să scriem în continuare placheţele amuzante despre vieţile scriitorilor, cu amănuntele de culise delicioase, cu cancanurile aferente şi prieteniile celebre. Şi să uităm cu totul limbajul. Dar chiar de tot de tot.

2

Licenţa, carevasăzică

Vasăzică ajung eu prin străinătăţuri şi începe nebunia actelor. Trebuie, cu orice preţ, să-mi traduc adeverinţa aia de licenţă obţinută prin mari sforţări (ei, ce naiba, am trei ani la activ, am dat examene, am stat în bănci şi am ascultat iar la final le-am demonstrat că ştiu, că ştiu TOTUL, şi că merit, fir-ar să fie, rahatul ăla de hârtie!).

Şi-mi dau hârţoaga provizorie (da, chiar aia cu ştampila OFICIALĂ a instituţiei, prin care se adevereşte că domnişoara D. C. a absolvit ciclul cutărică, specializarea ‘’Limba şi literatura română- Limba şi literatura franceză’’, deci OFICIAL am dobândit cunoştinţele vieţii, am fost supusă testului şi l-am luat şi uite dom’le, rectoru’ în persoană semnează hârţoaga deci oameni importanţi ‘’îşi pun obrazu’ ‘’, cum ar veni, pentru mine) la tradus.

Mare arc în timp, pe la începuturi, când mă prind eu cam cum e cu sistemu’ universitar francez:

Întâlnesc, vasăzică, un Jean-Luc care e în anul trei de licenţă dar cu care am şi eu cursuri. Treaba e simplă, catedra de română e oricum ceva mic şi neimportant, deci că sântem toţi la grămadă, nativii cu ne-nativii, peu importe ! Şi îl întreb eu cu avânt, ce naiba şi-o fi ales el ca subiect pentru lucrarea de licenţă. La care mă priveşte speriat, spunându-mi că ei nu trebuie să scrie aşa ceva. ‘’Cum, vasăzică tu la sfârşit îţi dai examenele alea din sesiune, le iei şi gata, eşti licenţiat ?’’ El mă priveşte blajin şi-mi zice ‘’Oui oui, păi cum altfel’’…

Stupefiată, mă întorc acasă la Grigore Martinescu şi-l întreb urlând : ‘’Băăăăăi, vasăzică Jean-Luc ăsta care termină acuşica, în vară, pe lângă faptu’ că n-are dublă specializare, nu scrie o lucrare de licenţă şi nici nu dă o serie de examene suplimentare va fi, ca şi mine, licenţiat în litere ?!!!’’ La care G. mă priveşte trist şi-mi zice ‘’Oui, oui, păi cum altfel…’’

Ei, cu traducerea în buzunar, după ce portofelul mi-a fost golit de 40 de euro (de care chiar n-aveam nevoie, pentru că acum ştiu că banii aruncaţi pe traduceri de acte sînt providenţiali… ei nici nu există fictiv, ca o căsuţă goală pe care o poţi umple la alegere cu ce vrei tu, ei SUNT, deja, înainte de orice altceva, o hârtie tradusă OFICIAL !) merg, vasăzică, la Rectorat să îmi caut un serviciu. Mama ei de treabă, am o licenţă !!!

Depun o copie în română, una în traducerea oficială şi zic că vreau ceva, orice, un post de suplinitor, un ‘’ceva-acolo’’.
Eu ştiam, desigur, că la franţuji licenţa de litere e de două feluri mari şi late : ‘’Licence en lettres modernes’’ şi ‘’Licence en lettres classiques’’, titulaturi care lipsesc din sistemu’ nostru dar care sînt lesne de decriptat dacă nu cumva eşti de-a dreptul cretin.

Şi mă trezesc, după două săptămâni, că foicele mele erau capsate alături de alte multe foicele mâzgălite cu pixul. Vasăzică o madamă sau madmoazelă îi scria alteia pe un formular de cerere ‘’Veuillez m’indiquer si le diplȏme correspond à une licence en lettres classiques ou modernes’’. O alta îi răspundea pe deasupra că ‘’Nous ne somme pas en mesure d’apprécier le diplȏme, veuillez faire une demande d’équivalence auprès du CIEP’’.

Vasăzică madamele s-au uitat pe adeverinţele mele, pe care scria că am o specializare ‘’ro-fr’’, iar angoasa le-a absorbit. Mi le şi închipui: ‘’Să fie oare une licence en letters moderns ou classiques? Oare româna e limbă clasică sau modernă ? Sau oare e o limbă fictivă ? ‘’ Ce să mai vorbim de înţelepciunea lingvistică, care ne spune că toate limbile romanice sînt variante ale limbii latine, vasăzică chiar şi franceza e o formă de latină, vasăzică il s’agit d’une licence en lettres classiques, cum ar veni…

După episodul clasic vs. modern, iau decizia să fac totuşi o cerere de echivalare la instituţia cu pricina, poate-poate or pricepe că licenţa mea e o licenţă de limbi moderne şi nu clasice. După trei luni în expectativă, primesc, vasăzică, o adeverinţă. Care spune cam aşa : ‘’il s’agit d’une reconnaissance du niveau en non pas d’une équivalence’’ (păi şi normal că-i anormal, vasăzică eu şi Jean-Lucul avem acelaşi nivel chiar dacă licenţa de litere în Ro. e dublă ca nivel de informaţii, de cerniţe ş.a.m.d.).

Vasăzică tot nu-mi foloseşte la nimic, că madamele o să se uite iar la noua hârtie cu un aer de suspiciune extraordinar, chiar şi după ce pe ea va scrie ‘’niveau licence’’. Asta înainte de a se da cu capul de pereţi, de a urla şi de a plânge nervos că nu ştiu, NU ŞTIU şi nimeni de încredere nu le poate spune dacă licenţa mea e o licenţă clasică sau modernă…

0

homeland

Încercare disperată de a-i explica lui A. că nu mănânc fructe de mare. Soldată, desigur, cu un eşec…

-N-ai spus că eşti născută la mare ?

Pentru o secundă chiar am vrut să-i povestesc despre Marea Neagră, despre clima aspră de acolo, despre vegetaţia cenuşie care împânzeşte toată Dobrogea. Despre apa din belşug care nu vindecă pe nimeni, care nu colorează câmpiile, o apă moartă.

Apoi am simţit că e în zadar. Poate că există o lege nescrisă ca oamenii să nu scrie şi să nu povestească vreodată despre acele locuri. Există locuri marcate pe hartă despre care n-ar trebui să vorbim, pentru că prin ele curge o esenţă maladivă greu de înţeles. Esenţă care de altfel se regăseşte în noi toţi, cei născuţi aici…

0

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

0

Tăcerea

Pe cine mai miră acum, în ceasul al 2012-lea, criza profundă în care s-a afundat politica românească ? Lipsa de credibilitate a politicianului român de orice culoare, lipsa lui de profesionalism, amatorismul care se vede cu ochiul liber de la mari distanţe precum şi lipsa unei alternative sunt tulburător de alarmante. Faptul că niciun politician nu mai găseşte nicio armă cu care să stea în picioare mă face să zâmbesc cam cu tristeţe.
Un singur respect n-a ştiut politicianul român să şi-l câştige în toţi aceşti ani de tranziţie : respectul pentru discursul rostit, singurul inviolabil. Una dintre cele mai importante arme pe care orice politician le are la îndemână, absolut ştearsă din conştiinţa tuturor, pare-mi-se, rămâne limbajul.

De când sînt în Franţa asist cu multă plăcere la un fenomen inexistent la noi : discursurile preşedintelui francez Sarkozy, un exerciţiu de retorică impecabil. Le-am urmărit de fiecaredată în contexte total diferite, printre oameni cu orientări politice diferite, de vârste diferite. Mai în glumă, mai în serios, la sfârşit cu toţii ajungeau la aceeaşi concluzie : ‘’Ei, nu poţi să zici că nu vorbeşte bine’’.

Daţi-mi un singur nume de politician post-decembrist care s-a impus în mod autentic la noi prin puterea discursului.

Această ‘’ars bene dicendi’’ a lui Quintilian, uitată în mod absurd pe meleagurile noastre are consecinţe uluitoare. Într-o situaţie reală în care oamenii ies în stradă şi strigă, politica românească răspunde prin tăcere. Normal, devreme ce discursul ei a dispărut complet.