0

Maman la Vermine

Iaca cu ce îi încântă Mirel Bran, corespondentul de la Bucureşti al jurnalului francez ‘Le Monde’ pe stimaţii locuitori ai Hexagonului :

http://www.lemonde.fr/cgi-bin/ACHATS/acheter.cgi?offre=ARCHIVES&type_item=ART_ARCH_30J&objet_id=1178884

Normal, încerc să văd România cu ochii francezului : romi, câini vagabonzi a căror eutanasiere e anticonstituţională, Dracula, tiranul Ceauşescu şi, mai nou, vânătoarea de vrăjitoare. Un tărâm de un exotism extraordinar, care trăieşte după vechi legi ancestrale, într-un timp în care Sacrul şi Profanul îşi dau mâna. Un vis cu parfum de Est…

Reclame
0

Sarmanul Tzvetan

Mai nou sint studenta prin alte tari. Tari in care profesorii universitari citeaza din Tzvetan Todorov, dar habar n-au sa-i pronunte numele. Ba chiar nu i-l pronunta, explicand – vezi-doamne- ca ei nu pot pronunta asa ceva. Dar totusi fundul pe scaunul de profesor si-l tin, dar pe Tzvetan sa-l pronunte nu stiu si nici macar nu vor sa faca efortul de a invata. Ba chiar sint serios-glumeti si se cam scuza dar cu mandrie, un fel de „Dom’le, Tzvetan e o atrocitate, cum sa-l pronunt eu? De-aia nici nu vi-l spun da’ de citat din el imi permit”.
Sarmanul Tzvetan…

1

Unibuc (mă) loveşte din nou

Din apartamentul meu mult prea puţin burghez faţă de numele predestinat al proprietarului (Lebougeois, vorba ‘ceea) constat cu stupoare ca Universitatea Bucureşti nu se lasă.
Nu, domnii mei! Nu! Chiar dacă fuga mea de realitatea bucureşteano-universitară numără în spatele ei vreo 2000 de km în momentul de faţă, ei nu se lasă. Sunt nemuritori în stupizenie şi indiferenţă. Acum ştiu că niciodată nu mă vor păsui. Dacă mă pot atinge prin neprofesionalismul şi încâlceala lor chiar şi când sînt hăăăăăăăăăăt departe… no comment.

Să revenim dară la problemă. Dat fiind faptul că mă aflu în Franţa şi că (oh surpriză!) nu prea pot să fac mai mult decât pe turistul momentan, soluţia e să mă înscriu aici la facultate. Pentru a mă înscrie, am nevoie de fişa matricolă. Pentru această hârtie de maximă importanţă în acest moment crucial al vieţii mele, trebuie să mă înarmez cu tone şi tone şi toooone de răbdare. Pe care nu le am.
Pentru că nu pot înţelege următoarele:

Unu la mână, de ce naiba trebuie să plătesc 25 de lei pentru un rahat de hârtie cu cursurile si notele mele din toţi cei trei ani de facultate? Oare după trei ani de rahat în cisterne ce mi-a fost servit nu am dreptul, pe lângă şutul în fund caracteristic de la sfârşit, şi la situaţia mea şcolară? Adică cu ce contribuie Unibuc la fişa aia în afară de hârtie şi cerneală încât să merite 25 de lei? Ah da, eventual cu un print dintr-o bază de date ordinară. La mai mare! (şi sînt ferm convinsă că se poate şi mai absurd de-atât)

Doi la mână, cum nu mă aflu în ţară şi nici nu am banii necesari să ma plimb cu avionul, am încercat să obţin hârţoaga prin prietenii şi rudele care au rămas. Ei bine, nu! Pentru că nu!. Căci procedura este una demnă de un roman (pe care de altfel îl voi şi scrie). Cu chitanţa vieţii trebuie să faci 100 de drumuri între facultate şi biroul de eliberare a actelor sau un rahat sinistru de genul ăsta. Iar pentru a ridica foaia cu notele îmi trebuie (atenţie!!!) o procură notarială. Care se face la ambasadă.
Pentru că mama mea, care poartă acelaşi nume ca şi mine şi în burta căreia am stat timp de nouă luni şi care îmi este rudă de gradul întâi nu are, domnilor, dreptul să ridice hârtia. Nici ea, nici prietena mea cea mai bună, probabil că nici nervii mei întinşi până în biroul cu pricina nu pot face mare lucru… Eeeeeee, da’ dacă ar avea ei o procură notarială… Ca să nu mai vorbim ca în 2011 internetul nu ar trebui să mai fie o noutate şi că cu ajutorul lui lucrurile astea ar trebui să se resolve repede.

So, once again mă regăsesc într-o situaţie incalificabilă din punct de vedere al imbecilismului. Ceea ce mă face să reconsider dăţile în care de aici îmi lăsam conştiinţa să o ia creanga pe făgaşe de genul “da oare am făcut bine că am plecat?”. Căci aparent, oriunde aş fi, tot sînt condamnată la probleme absurde de care m-am săturat, la lucruri care nu sînt aşa cum ar trebui să fie. Aici sau acolo, la Polul Nord printre pinguini sau in Africa la 40 de grade, destinul unora este să înveţe să-şi controleze nervii. Al altora este să fie plătiţi să îi întindă. Voi din ce categorie faceţi parte?

1

Cărţile ei nescrise

În dreapta femeii, pe biroul de lemn improvizat, două teancuri de cărţi necitite. În stânga, într-un pătuţ de lemn cu gratii, un copil dormind. Capul rotund, moale, iese de sub cuvertură. În urmă cu mai mulţi ani, acceaşi femeie pregătindu-şi licenţa. O cameră de cămin strâmtă, gândacii mici şi roşiatici purtându-şi ouăle în spinare. Feţele zbârcite degajând o indiferenţă de neclintit. Conştiinţa moartă a adulţilor-copii răsunând în capul ei.

Bucureştiul – un oraş trist din Est.

Copilul râde în somn. Gura subţire lasă să se vadă dinţii strâmbi şi ascuţiţi.

Fetiţa creşte în capul mamei. Durerea celei din urmă va fi durerea ei. Dezamagirile celei din urmă vor fi ale ei. Dispreţul, depresia, resemnarea, furia, toate ale ei.

Certitudinea că fetiţa nu va fi scutită, neputinţa mamei.

Două perechi de ochi verzi, aceeaşi de fapt.

Un teanc de foi albe – cărţile ei nescrise. Rânduri împrăştiate, degeaba. Cărţile ei nescrise, cuvintele care nu vor să prindă formă, plânsul copilului.

Amintirile, comunismul, vidul de după, o picătură de cerneală într-un pahar cu apă. Un film prost cu purici, Republica Socialistă România. Un răsărit de soare în mijlocul brazilor pe certificatul de naştere.

0

timpul meu interior

Trezita de vreo 3 ori, incepand de la 6.30 cind G. cotrobaia prin camera noastra mica dupa monede de 1 euro ca sa-si plateasca autobuzul pana in oras, mi se pare ca plutesc. In franturile de somn de dupa plecarea lui am visat pe un fost prieten din copilarie cu care ma jucam in fata blocului, am visat carti de tarot cu semne ciudate, negre, imperecheate… Mi-as dori sa-mi aduc aminte exact desenele si semnificatia lor, dar nu pot.
Acum o luna incercam sa ne cumparam un bilet low-cost pentru cateva zile in Londra dar exact inainte sa facem rezervarea, internetul a picat iar cand a revenit ne-am dat seama ca sintem mult prea superstitiosi amandoi ca sa mai incercam sa plecam in vacanta. In mod clasic, niciun avion nu s-a prabusit in ziua aia…
De aici ne-am gandit amandoi in aceeasi secunda – caci dupa-aia ne-am povestit gandurile, obligati de acea ghicitoare a gandurilor celuilalt pe care o practicam de cand ne-am cunoscut – ca habar n-avem de ce acum sintem aici in Franta si nu undeva intr-un elefant de beton de prin cine stie care oras (chiar asa, Bucuresti sau Constanta) din Romania. In fond nu noi alegem locul in care ne aflam, pentru ca de multe ori e ca si cand sintem aruncati acolo de o mana invizibila, o mana care se distreaza sa ne plaseze cine stie pe unde…

-Tu te rends compte? Demain on peut etre au Canada…ou n’importe ou… mi-a zis, si apoi s-a cutremurat, ca si cand ar fi crezut cu tarie in toate astea.

Dar atunci ce se intampla cu oamenii care raman acolo, in tara lor? Care nu o parasesc niciodata… pe ei nu-i agata niciodata mana invizibila, de ce?

-Parce-qu’apres on serait trop melange, et quelqu’un aime encore l’idee de „pays” et d’ „identite nationale”.

Da dar toate astea vor disparea nu? Nu mai e mult pana atunci, ceva o sa se intample si mana se va infuria si va amesteca totul…

-Oui, c’est pour ca qu’il faut essayer de rester toujours ensemble…

Asta a fost atunci, deocamdata mana e calma si nu ne vede, ne-am luat bilete de avion pentru Romania, eu sa-mi dau licenta, el sa fie langa mine…
Dar cine stie ce va urma…
Melodie de ascultat dupa

2

Camil Petrescu la sfarsit de an…

… ma chinuie noptile. Ultimele trei cel putin. O fi si asta un soi de senilitate in stare incipienta, cum se mai intampla sa vezi la foste profesoare de limba si literatura romana vorbind cu o patima exagerata despre cine stie ce scriitor roman care le-a marcat vizibil si pe care, pare-se, doar ele l-au inteles cu adevarat.
Camil Petrescu, care nu numai ca nu mi-a placut ever dar pe care cu cat il recitesc mai mult cu atat il consider mai departe de ceea ce se spune ca ar trebui sa fie.
Ieri seara, inainte sa adorm (eu nu numar oi si nici nu imi lansez tot felul de filme imaginare in care sa fiu protagonista…) ma gindeam la situatia ( de altfel singura ) din Patul lui Procust.
Un barbat care, aflat in patul metresei lui citeste (cu nesat as spune) scrisorile dintre mai-sus-numita si un poet-gazetar al epocii. De ce? Pentru ca nu isi poate explica cum se poate ca ea, actrita si personalitate mediocra, sa fie iubita cu atata patima de Ladima.
Daca privim astfel (asa cum eu nu pot privi intr-un alt fel) romanul se reduce la starea unui om care nu a cunoscut niciodata Dragostea. Si care, evident, nu isi poate explica ceva ce nu a experimentat. Scurt.
Ca sa bag o fraza in plus, distrugatoare a argumentatiei, cine stie daca nu cumva e o frustrare acolo.
Privit astfel, restul de tone de baliverne scrise si propovaduite despre acest roman (proust, memoria involuntara, etc. samd) sint undeva in plan secund.
Dosar de existente sau nu, cu ce e mai rasarita estetic situatia asta, a omului stand intr-un budoar si citind scrisori de dragoste ultra-siropoase redate de altfel in roman, fata de oricare alta situatie dintr-un roman de dragoste consumist si patetic.
Sa ne intelegem. Problema mea nu este faptul ca Patul e un roman prost, caci nu este, ci ca maculatura scrisa pe marginea lui ma scoate din minti. Canonizarea si cliseele obsesive pe care elevii de liceu le invata pe de rost despre acest roman ma scot din minti.

Si totusi… in Franta e cald, mancarea e groaznica iar eu va urez un an cu cat mai multe dileme literare, poate cineva se risca sa zdruncine canonul literar romanesc din temelii caci asa de bine ar fiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii !!!!!

0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!