Cafteala

Am văzut Festen. Și mi-am amintit de cafteală.

Am fost un copil singur, târât de multe ori pe la sindrofii de familie unde ma plictiseam enorm, dar unde trebuia să le zâmbesc oamenilor mari care mă priveau, și ei, cu maximă milă. Eram un pitic într-o lume infinită de picioroange. Ca să mă calmeze, femeile îmi dădeau de obicei casetele lor de bijuterii si perle și machiajul, asezându-mă cumințică pe un scaun dublat de perne. Astea erau singurele jucării în casele lor fără copii. Mă îmbrăcam adesea cu eșarfele lor, îmi atârnam clipsurile mari de plastic de lobii mici ai urechilor, mă dădeam cu ruj și tăceam, în timp ce ei își expuneau viețile ridicole de adulți în fum de țigară, pahare de vin și platouri cu ordef și fripturi. Mai ieșeam din când în când, prilej pentru vreo mătușă, nașă, verișoară de-a părinților să se mire, să mă scuipe, să fie uimită și – cu siguranță acum înțeleg – să tremure de spaimă la gândul că are în față Viitorul și că habar nu are cum să îl abordeze.

Așteptam de multe ori stânjenită și la limita răbdării să se termine totul și să ajung acasă, unde, deși la fel de singură, măcar aveam păpușile cu mine.

Pe lângă toate astea, mi-o luam pe bandă rulantă. Palme și bubuituri, iar câteodată cu cureaua. Privind retrospectiv, îmi e milă de mine și de ceilalți ca mine. Pentru că din păcate am fost foarte mulți. Mi-e milă de noi și nu știu cine o să ne facă vreodată dreptate.

Mi-o luam din motive cretine. Mi-o luam pentru că răspundeam. Dacă îndrăzneam să nu fiu de acord cu ceva, jap, direct peste bot. Mi-o luam pentru că maică-mea pleca la muncă și nu suportam să rămân singură. Începeam să plâng ca un ceas elvețian, cu jumătate de oră înainte să iasă pe ușă. Normal, atunci nu existau Freud, parentingul, psihologii și anxietatea de separare. Existau doar palme dacă ceva era în neregulă. De la plâns, palme și fugăreli prin casă începusem să fac un fel de insuficiență respiratorie pe fond de stres pe care am moștenit-o și acum. Mai pe scurt mă învinețeam și nu mai respiram. Moment în care eram bătută ca să tac. Nu mai conta ce se întâmplase, dacă nu tăceam și nu mă calmam cureaua făcea cranț pe mine.

Dacă nu intram în casă la ora la care eram chemată și îmi permiteam luxul de a mai sta cinci minute în fața blocului, mi se încuia ușa. Instantaneu începeam să plâng, neștiind cine o să aibă grijă de mine, unde o să mă duc, ce o să mă fac acum, noaptea, când nu mai eram primită înăuntru. Asta până când ieșea maica-mea să mă caftească pentru că făceam gălăgie pe scară și îi făceam de râs.

Apoi uitam, sau le luam ca pe ceva firesc, și zilele treceau exact la fel.

Cel mai rău mi-o luasem când la un moment dat era o campanie la televizor în care erai invitat să mergi la poliție dacă mănânci bătaie de la ai tăi. Așa că înainte să se dezlănțuie iadul, am avut tupeul să îmi informez părinții că dacă mai ridică mâna la mine, mă duc la poliție. Atât mi-a trebuit.

Ajunsesem, prin liceu, când îmi dădusem seama cât de ridicolă era familia mea, să îmi doresc să fi fost un copil dificil doar ca să le fi scos pe bună dreptate perii albi alor mei. Le uram în fiecare noapte o realitate alternativă în care să fi avut un copil cu probleme reale, nu o fetiță singură și plictisită, ascultătoare, aliniată normelor, devreme acasă, inteligentă, premiantă.

Mai târziu mi-am dat seama că nu suntem puțini, că povestea asta e povestea unei generații și că comunismul nu a însemnat doar anihilarea libertății de expresie, lagăre de concentrare, colectivizare și industrializare. Comunismul nu a însemnat doar Lenin, Stalin, Ceaușescu și rahatul din cărțile de istorie pe care ne permitem să îl livrăm la examene. Comunismul nu a înseamnat doar orfelinatele, carnetele de partid, Securitatea, cenzura. Din munca repetitivă la combinat, din apartamentele-cutii sufocante, din traiul la comun al clasei muncitoare, din liniștea și regimul spartan au ieșit monștrii pe care părinții noștri i-au pasat senini pe spinarea noastră. Răul cel mare a fost subminarea totală a sentimentelor, imaginea familiei caste, distante, inerțiale, neautentice promovată cu nonșalanță și luată de bună. Din falsul ăsta, din lipsa asta de trăiri autentice, de blândețe și de iubire sinceră am ieșit noi, copiii de după Revoluție.

O dreptate individuală, o cafteală poetică – așa ca pe final de Festen – după o sindrofie la care le-ai urla în față toată astea de mai sus vinovaților ar fi mult, mult prea puțin.

 

0

La danza de la realidad

danza

Am văzut, acum câteva zile, La danza de la realidad. Cred că sunt de fapt în reluare, filmul apăruse încă din 2013 (iată… 2013, un an care nu-mi spune nimic…). Plictisitor, repetitiv și reciclând la infinit câteva idei fixe (ca și alții de altfel), Jodorowsky este, de foarte departe, unul dintre preferații mei. Je ne vois aucune différence entre la poésie et le cinéma, ne spune un Jodorowsky gol-pușcă, prezentând filmul. În fraza asta stă chintesența operei lui, una curajoasă și fidelă propriului credo.

Poezie este și în La danza de la realidad. E și foarte mult Freud și Oedip, dar sunt și niște rânduri fasciante. Scenariul e de vis și mă gândeam că sunt puție scenarii pe care aș vrea să le văd tipărite în librării, dar ăsta este cu singuranță unul din ele. Dincolo de fricile, angoasele și bucuriile pasagere ale micului Jodorowsky, filmul vorbește mult despre Jodorowsky-tatăl, atât de mult încât ultima bucată este numai despre el, poate de-aici și sentimentul de ruptură în ordinea la care te-ai aștepta. Jodorowsky-tatăl este personajul principal. Extrem de autoritar, comunist convins având atârnat portretul lui Stalin pe pereți, Jodorowsky-tatăl va trece printr-o serie de transformări interesante. De altfel, Jodorowsky-tatăl devine (ce surpriză) o sinecdocă a propriei țări în momentul în care se trezește dintr-o amnezie (ce chestie) printr-o mahala, vopsit în culorile steagului chilian. Pasajul e esențial și surprinde starea de fapt a lucrurilor : amnezia e rezultatul unei crize identitare suprasaturate și manifestate printr-un fanatism dus la extreme (personajul nu are numai un tablou cu Stalin în ramă, dar se și îmbracă ca el și își pregătește și fiul cel puțin vestimentar pentru aceeași ideologie). La final, Stalin, Ibanez sau el însuși sunt una și aceeași persoană iar ideologiile se auto-anulează. Ceea ce mă face pe mine să mă gândesc totuși la destinul particular al Americii de Sud și la conceptul de realism magic, fluturat și el de la Borges încoace și nu numai, când lucrurile par a fi totuși mai simple. Dacă America de Nord a făcut din lipsa unui trecut o calitate (iată, suntem o națiune tânără, nu suntem obosiți, uzați de mii de ani de istorie ca Europa), America de Nord a făcut din același lucru un morb. Nu poți să nu simți că asta îi scoate di minți de fapt, că Macondo și celelalte sunt doar o nevoie viscerală de un trecut din perspectivă istorică. Nu degeaba trezirea din amnezie a seniorului Jodorowsky declanșează sinuciderea celei care l-a îngrijit, așa cum o țară conștientă de lipsa unui trecut ar pulveriza rostul unor oameni care să o alcătuiască.

Frumos e filmul, frumos vorbește și Jodorowsky și până la urmă e frumos s-o arzi așa, pseudo-intelectual, cred că mi-a fost dor de genul ăsta de singurătate…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.