1

Nelinişti lexicologice

Marţi am examenele de licenţă. Inutil să precizez cum stau cu moralu’. Dar înainte de ziua de marţi, când voi fi probabil un cadavru ambulant, daţi-mi voie să vă prezint câteva din enigmele găsite prin cărţile incluse în bibliografie pentru modului grozav numit LRC, aka limba română contemporana.

Înainte de asta o să mă dau de gol cu o superinformaţie: parcursul meu universitar la materiile astea a fost unul… hmm aproape catastrofal. Pentru că n-am nicio treabă cu noua gramatică şi pentru că cursurile de lingvistică au fost absolut incolore, inodore, insipide, dezastruos de groaznice, moartea pasiunii şi a pedagogiei . Dar cred că cel mai trist e faptul că academicienii-profesori habar n-au cum să câştige interesul studentului. Oh nu. Ce ziceam deci? Nasol.

Revenind la chestiile dubioase să rezumăm o idee dintr-o lucrare intitulată Limba română contemporană. Lexicul. (Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu).
Capitolul omonime, subcapitolul omonimie tolerată. Avem clasicele de la clasa a cincea citire: omonime care flexionează diferit la plural. Exemplu: bandă-benzi-bande/ corn-cornuri-coarne/ cap-capete-capi. La astea se adaugă o chestier dubioasă: sare (de bucătărie)-defectiv- săruri (chimice). Eu în turbarea mea mă întreb şi acum cum puiii mei sânt astea omonime. Am I dreaming? Iaca condiţiile omonimiei, subliniate cu o mie de carioci şi scrise pe toate post-iturile posibile. 1. Grafie identică. 2. Lipsa oricărei seme comune. Pe scurt nu tre’ să aibă nimic în comun.
Dar câcat! Nu este sarea de bucătărie o sare chimică prelucrată? Deci unde este omonimia? Unde? Unde unde unde unde unde?

Tot din fineţuri d-astea: mă întreb dacă nu cumva fluturaş se cam neutralizează. Cică sufixele diminutivale au ca principală tuşă semantică caaaantitatea. Spuneţi-I volum, cum vreţi voi. Dar un future e de la sine mic. În plus întotdeauna îl asociem cu tot felul de seme (handicapate şi inventate de mine ) [+ gingaş] [+ fragil] [+minion]. Nu-I aşa? Deci ori că zic fluture, ori că zic fluturaş, schimbarea cantitativă e foarte mică spre 0. Diferenţa e doar de context. Dacă scriu o lucrare ştiinţifică despre fluturi n-o să-I numesc fluturaşi. În rest, rahat. A propos de realităţi extralingvistice. Un băiat e un băiat. Un băieţel e mai mic decât un băiat. Un fluture nu prea e mai mare decât un fluturaş, deşi ar trebui să fie. Poate doar dacă o fi Queen Alexandra’s Birdwing (google it up).

Ambiguităţi de rahat pe care le urăsc. Licenţă, da?

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…