0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!

Reclame
2

Despre cum se nasc monştrii

Cum aş putea să-mi scot din minte toate vocile stridente care m-au ciuruit de-a dreptul zilele trecute în metrou? E aşa o chestie absolut nemaipomenită. Eram în metrou la o oră la care e foarte aglomerat. Stăteam pe scaun şi mă gîndeam la nu ştiu ce, cînd deodată mi-am pierdut gîndurile, mi-am ridicat privirea şi am simţit primele lovituri. Eram înconjurată de oameni care vorbeau. Doi cîte doi sau în grupuri de mai mulţi, în jurul meu se vorbea frenetic. Oamenii ăia nu se opreau. Cuvintele cugreau în cascade, unele peste altele, se suprapuneau, se anulau unele pe altele, se transformau împreună într-un monstru. Voci de bărbaţi, voci de femei, voci de copii, groase, piţigăiate, şoptite, frumoase, melodice, toată gama de voci existente pe acest pămînt, toate simultan lucrau la monstru. Şi acum mă sperii gîndindu-mă că eram singura care asista la spectacolul ăsta grotesc. La un momentdat chiar mi s-a făcut rău. Mă gîndeam că am toate şansele să mă ridic de pe scaun şi să mă prăbuşesc acolo, în mijlocul lor. Prima victim a polifoniei de metrou. Vocile alea au ucis şi ultima mea amintire a sunetelor armonioase. M-au ucis. Aproape că m-au ucis. Aproape că era să mor… Cred că în viaţa mea n-am să uit experienţa asta.
Dincolo de toate, e clar că sindromul Bucureşti e deja pe fond psihic în cazul meu…

Later edit: Acum se bat în capul meu frînturi din Odiseea, din Ignoranţa lui Kundera şi din condiţia scriitorilor români din exil. Ş vreau acasă atît, dar atît de tare…

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

0

Uuuuuuuuuuseless

Mă gîndeam să pun un titlu mai rău. Un Despre cum sa scrii cel mai prost roman de dragoste la 70 de ani, dar mi s-a părut în cele din urmă prea drastic.

Ideea e următoarea, n-am citit prea multe de Vargas Llosa, dar tot ce am citit pînă acum mi-a plăcut.

De ce zic pînă acum? Pentru ca Rătăcirile fetei nesăbuite (Humanitas, 2007) este fără doar şi poate una dintre cele mai mari ţepe pe care mi le-am luat în ultima vreme în materie de cărţi.

Care-i povestea?

Ricardo Somocurcio se îndragosteşte în anii adolescenţei de Lily. Bun, mai departe povestea se va tărăgăna pe felul în care Lily nu e Lily, şi nu numai ca nu e Lily dar nu e nici chiliană aşa cum i-a făcut pe toţi să credeadă, ci este de-a lor, adică peruană.

Urmează un terci de fugăreli prin diverse oraşe ale lumii. Parisul în mod special—oh vai, să mai scrii în ziua de azi un roman în care scopul personajului principal e să locuiască în Paris, ce poate fi mai fad, mai lipsit de orice-orice-orice surpriză sau urmă de inventivitate? Apoi Londra, apoi Tokio şi în final Madrid. Fiecărui oraş îi corespunde şi o nouă identitate a personajului Lily.

Deci, printre fugăreli şi identităţi falsificate şi zăpăcite în scopuri nobile (cum ar fi banii, deci un trai mai mult decît decent, în consecinţă şi fericit) lăbărţate pe parcursul a 40 de ani virtuali şi a 336 de pagini concrete, Lily mai are timp să-l sune pe Ricardito din cînd în cînd.

Amuzant sau nu, în loc de Alo conversaţia începe cu un Mă mai iubeşti băiete bun?.

Se poate şi mai amuzant. Viaţa lui Ricardito nu numai că este o continuă aşteptare a telefoanelor, dar este doar atît şi nimic altceva.

Fără relaţii cu alte femei în paralel (sau oricum prea puţine, prea sporadice şi evident, eşuate), fără încercări de a scăpa de autodistrugerea sentimentală plictisitoare şi aproape penibilă pe alocuri, sufletul lui Ricardito se dedică întru totul micuţei chiliene iar intelectul lui Ricardito se dedică traducerilor.

Eu ştiu un singur lucru: că în ziua de azi şi ceva îmi spune că nu numai în ziua de azi, niciun om nu este capabil de atîta altruism şi de atîta autoflaglare sentimentală. Dacă se întîmplă bombe de genul celor prezentate în paginile romanului ăstuia, atunci omul nu e om. Pur şi simplu nu e. Atunci, după ce veţi fi citit romanul, o să-mi daţi dreptate şi o să vă însuşiţi superba afirmaţie (copyright: îi a mea!) Unul dintre cele mai puternice exemple de personaje neverosimile este incontestabil, indubitabil, fără doar şi poate şi fără niciun fel de discuţie Ricardo Somocurcio?

Treaba e mult mai complicată, o să ziceţi bine-bine, dar e ficţiune. Bun, e ficţiune dar nu pot să mă hotărăsc ce e mai grotesc: să te gîndeşti ca simplu cititor dacă e sau nu posibil să existe cîndva, undeva vreun ins cu aceeşi compoziţie psihologico-afectivă ca cea a lui Ricardito sau să te rişti ca autor într-un asemenea hal şi să îl creezi pe Ricardito?

Este absolut în van şi fără niciun rezultat.

Aş mai scrie despre singurul lucru care m-a scos la propriu din minţi în timpul lecturii. Felul ăsta stupid în care pesonajele nu îşi arată vîrsta în roman. Da, anii trec dar se măsoară în evenimente politice, în guvernele care pică şi în cele care le iau locul.

Dar timpul nu atinge în niciun fel personajele, au această stupidă conformaţie de Adam şi Eva în Edenul secolului XX, cu stîngăciile şi poticnelile de rigoare.

Iar Ricardito, acest coşmar literar pe care mi-l asum întru totul m-a pus la încercare inclusiv cu scene superbe de plîns şi încercări de suicid nu pentru patrie, nu pentru artă, nu pentru idei măreţe cum ar fi derizoriul existenţei ci ci ci ci ci ci ciiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii

pentru o femeie.

O fi poate vreun accident sociologic explicabil numai prin faptul că melodrama trebuie să se fi născut în America Latină.

 

Oricum, lectură plăcută pentru cine se încumetă.

 

P.S. mi-am schimbat şi theme-ul în ceva mai vesel, o să-mi fac şi un blogroll şmecher… hihi.

0

etc

stau si ma gindesc ca toate (dar absolut toate) se intimpla in modul cit mai rational cu putinta. nu exista inexplicabil sau gratuitate.
ce-am mai facut lately (dupa cum ziceam, stiu ca lucrurile intime sint cele mai interesante), nu pot sa dorm, visez mult (vise maraton pe 1000 de planuri, cu 1000 de personaje in care alerg, urlu, pling, rid, sint intr-o continua si absolut obositoare agitatie). am crize usoare de plins pe motive nefondate.
aproape zilnic.
oh, happy spring days…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

Argento

Azi am reuşit să sparg din nou gheaţa şi să mă uit la două filme.

First of all, My blueberry nights. Superfrecţie la picior de lemn, m-a făcut să-mi amintesc de ce nu mi-a plăcut In the mood for love şi să mă gandesc cu tristeţe la Wong Kar care nu se lipeşte de mine sub nicio formă.

Filmul e dezlînat, prea filosofico-pretenţios pentru ceea ce este în realitate.

Norah Jones actriţă? No way. Proastă alegere. Pînă şi sărutul de sfîrşit de film e ratat.

Poveşti prea diluate, personaje prea slab dezvoltate.

Hm, hai să recunosc totuşi că atmosfera sepia e draguţă şi ca imaginea de început cu plăcinta aia minunată inundată de îngheţată m-a păcălit şi m-a umplut de great expectations.

Dar nu. Pointless un astfel de film. Pierdere de timp garantată.

 

Second, I present to you mister Dario Argento.

 

I am so very ashamed că de-abia acum mi-a picat fisa şi am reuşit să văd Suspiria, film care pînă la urmă mi-a plăcut mult. Trebuie neapărat să mă apuc de horror-uri calumea, şi trebuie neapărat ca interesul pentru asta să nu se ducă dracului.

Foarte frumos, cred că ăsta e cuvîntul. Nimic din ceea ce we now call horror. (Da’ chiar, what do we now call horror? Că nu e punctul meu forte…).

Uber artistic, colorat şi cu o coloană sonoră de-men-ţi-a-lă.

Ce-i drept e drept, plotul e slab şi prestaţia actriţei la fel, dar nu asta contează. E ceva beyond words la acest film, pînă şi picăturile de singe sunt o mostră de artă.

Filmul este despre o şcoală de dans condusă de o generaţie întreagă de vrăjitoare care au grijă să lichideze progresiv studenţi. Toate morţile au ceva de bijoux în ele, sînt artificiale dar nu într-un mod kitschos. Tensiunea e frumos păstrată. De fapt tocmai asta nu am mai văzut de mult la un horror nowadays, răbdarea aia care amplifică misterul. Hint speculat din plin aici. Luminile sînt de mare fineţe, ca tot decorul de altfel. Cadrele sînt de vis, e de ajuns să amintesc o scenă din sala de balet filmată panoramic, cu tot cu oglinzi si reflecţii si scena mea preferată, cand cele două tipe înoata în piscină. Sfîrşitul e un pic din pom, nu catastrofal însă.

Pe scurt, o plăcere vizuală. Blueberry pie for the eye. Clar o să mă uit şi la altele de Argento, mai ales că mi se pare că vorbim de filme cu mult bun gust.

Pînă îmi mai pun ceva bun la download, ca o mică trişoare ce sînt, o să atac maine Izo, un film care arată bine la o trecere aşa fugară prin el (e prea tîrziu ca să mai rezist ).

Oh, life’s so peachy, iar mă văd cu zilele stînd în faţa micului ecran.

 

To be continued…