0

2018

Nu sunt o nostalgică a vremurilor apuse. Sau cel puțin nu mereu. Îmi place ideea de progres, cred că viitorul este ceea ce contează cu adevărat și că doar prezentul îl pregătește. Însă azi mi-am amintit cum era fără social media. Era mișto rău. Nu era goana asta nebună de a împărți totul cu toată lumea. Lucrurile erau intime, personale. Erai undeva la munte și mâncai cea mai bună tochitură de porc din viața ta, undeva la mama dracului, la o cabană. Și lucrul ăsta îl știai doar tu. Puteai să îi faci o poză cu un aparat cu film, însă nu o făceai. Pentru că erau vremuri în care era stupid să pozezi o farfurie cu mâncare. Prin urmare îți rămâneau cuvintele. Rămânea doar povestea tochiturii, dacă alegeai să o împărtășești cu cineva. Și apoi, peste ani, amintirea. Subiectivă, modificată, filtrată de puterea minții și a memoriei. Îmi lipsesc atât de mult poveștile. Despre oameni, despre locuri, despre ceruri de noapte din vremurile în care nu le puteai împărți dintr-un click cu toată lumea pe Facebook. Ce ceruri erau! Ce stele! Ce oameni aveam împrejur. Parcă și noi eram, vag, mai umani. Totul a devenit extrem de steril și nu e chip să te întorci inapoi. Aș vrea ca 2018 să fie un an fără social media pentru mine. Mi-aș lua un aparat oldschool, aș încerca să vad dacă mai găsesc filme pentru el. Aș improviza un laborator de developat. Și aș trăi mai mult. Mi-aș șterge toate conturile imbecile și aș face poze doar la lucrurile care contează cu adevărat. Bine, i-aș face mai multe poze lui Iris, poate. Aș trăi și aș povesti. Iar dacă lipsa activității mele pe social media i-ar face pe unii să mă uite, m-aș bucura să rămân în poveste. Am aproape tot ce îmi doresc. Iar ziua aia nu e departe. Ziua în care o să șterg tot și o sa rămân în poveste. 

Reclame
2

Am plecat la Bucureşti

Mă simt atît de ciudat de cîteva zile… asta îi povesteam lui G. într-un mail lung şi plîngăcios, d’une part je suis méga triste et fachée contre le systeme, d’autre part je plane…

Nici nu ştiu cum se împacă astea două, sînt două lumi care fac cu schimbul în capul meu, una reală şi mizerabilă, alta total opusă. Nici nu ştiu de ce trebuie să scriu asta aici şi acum pentru că nu înseamnă nimic… e doar ceva ucigător de intim…

De multe ori mă gîndesc la asta, la tot felul de descrieri ale universurilor intime pe bloguri, prin cărți, la telefon. E ceva bolnăvicios în manifestațiile de genul ăsta. E ceva bolnăvicios şi în textul ăsta. Nu sînt sigură că există un prag dincolo de care toate astea se transformă, din simple pulsiuni intime care miros a interzis în artă de consum. Şi e ciudat, pentru că înțeleg nevoia asta de a exterioriza intimitatea, de a o pune în lumina reflectoarelor, nu neapărat prin formă (pentru că poți să scrii năucitor de delicat despre asta) cît prin actul în sine. Cînd scrii despre ceva înseamnă că cineva va citi asta. Altcineva. Alți oameni care au universul lor propriu subiectiv, intim şi aşa mai departe.

Poate că e inconştient un act comparatist. Să citim despre cutele pe care cearceaful le face în patul lui X pentru a ne gîndi la cutele pe care cearceaful le face în patul nostru. Ce ne apropie, ce ne diferențiază… Iar X, X povesteşte toate astea pentru că este orbit de impresia că ceea ce trăieşte el este unic, irepetabil, inedit, ideal. Nu dragă X. Fiecare pat din această lume are cutele lui… doar că nu există cite un text pentru fiecare pat.

Din păcate sau din fericire… nu ştiu…