0

De înălțat zmeul

Jurnalismul social transformat deontologic într-un fel de voyeurism dezgustător (e greu, e foarte greu să scrii obiectiv ceva pe o temă socială, ideea în sine e un paradox și presupune o anumită ierarhie).  Aici sunt dependenții de stupefiante, dincolo cazurile de supradoză de la Obregia, la dreapta viața din canalele de la Gară, la stânga familiile cu o duzină de copii trăind la limita subzistenței. Fără să uităm minoritățile sexuale, ciudățeniile religioase, și de orice alt fel.

Te întrebi, năuc, care e ținta articolelor ăstora și care e efectul scontat.  Vrei să șochezi, să impresionezi, să transformi liberalul de multinațională în progresistul militant? Vrei să le bați obrazul? Vrei să fii Tod Browning? Îmi imaginez reacțiile siderate ale celor ca mine: oribil, oroare, ce bine că nu suntem în situația lor. Lectura tristă de identificare.

Pe de altă parte, cum să scăpăm de tara asta? Să ne biciuim zilnic de douăzeci de ori cel puțin pe spinare pentru că avem un card de debit? Să plângem nervoși pentru că ne plătim chiria în timp ce alții nu au unde să doarmă? Să ne fie inifinit rușine că ne urcăm într-un tren spre Sinaia când pe străzi încă se moare de foame?

Oricum o dai, nu îți iese. Poate că viața e mult mai complicată decât o poveste despre ceva anume. Există viață și există moarte peste tot. Există fericire și în mizerie, există multă disperare și în ordine. Poți să fii mizerabil într-un oraș superb, poți să fii al naibii de fercit într-o mahala infectă. Relitatea este mult mai largă decât căsuțele stupide în care încercăm disperați să o înghesuim. Și totuși, toată viața noastră se derulează ordonat în limitele căsuțelor. Este un paradox care, până la urmă, luat în serios, te copleșește.

Și atunci, degeaba te întrebi ce dracu mai ești azi… ești liberal, ești progresist, ești ecologist, ești anarhist? Ești de toate și nimic? Cui îi pasă, atâta timp cât ești din păcate, un receptacul de informație care filtrează totul în patternuri.

Mă gândesc la Republica lui Platon, la Utopia lui More, mă gândesc la absolut toți filozofii francezi ai Luminilor. Toate astea, toate ideile oamenilor ăstora, pentru nimeni. Hârtii de înălțat zmeul.  Nimic, până la urmă. Absolut nimic.

0

Opriți-vă!

M-am dus într-o seară de miercuri, cu febră și pe jumătate adormită să văd ce-i cu Aferim!-ul. Desigur, neofita de mine se uitase la trailer (mare prostie, am jurat să nu mai fac niciodată așa ceva cu filmele, dar chiar și aici e o problemă – poți să te duci la un film fără să fi citit/ văzut nimic în prealabil despre?) și se aștepta la ceva oarecum amuzant, un fel de film de aventuri cu muzică mișto, cu ciocoi și dorobanți și Nicolae Filimon zâmbind pe sub mustăți (mare paranteză, îmi amintesc de un prof din facultate care ne dăduse la un examen un subiect intitulat „De ce mi-a plăcut/ nu mi-a plăcut Ciocoii vechi și noi” și care cred că se aștepta să deschidem cel puțin cu un citat din Lukacs la așa subiect de aberat la o bere în Lăptărie, de mi-a dat un 7 în silă, numai după ce citise cu stupoare notele lăsate de seminaristă). Mă așteptam deci la ceva balcanism vesel și inutil, ceva de voie bună, cu niște arome de rulouri cu caimac, niște peisaje dobrogene, niște turcișori de-ai noștri, muzică mișto, noi să fim sănătoși și fericiți. Ei bine, nu. Nici pe departe. Un film lăbărțat și despre nimic, care ridică stângaci niște false probleme: corupția, sclavagismul, brutalitatea și barbarismul, lipsa de reacție, falsele dileme morale și alte sforăieli pe care le-am mai auzit și le-am mai citit de n ori. Da, este genul ăla de film prost, cu pretenții de convenții artistice alb-negru, de plasare a acțiunii într-o altă epocă deși atenție, totul este de fapt un pretext. Noroc cu Radu Jude, altfel nu cred că am fi meditat prea curând la aceste metafore profunde.
Sforăieli și pretexte evidente, mult prea stângace pentru cine a văzut mai mult decât seria Mărgelatu’ sau alte dubioșenii. Să ridici acum probleme de ordin rasis, xenofob sau să pui sub semnul întrebării sclavagismul dintr-o anumită epocă e egal cu 0. Îi sugerez lui Radu Jude să mediteze la sclavii din Egipt de dinaintea erei noastre, după ce va trece peste drama românească de a nu fi avut, vreodată, o adevărată revoluție burgheză. Asta, și să-mi spună și ce părere are despre Sartre (nu, nu Slavici) care a zis la un moment dat „Nous ne voulons rien manquer de notre temps.” Temă de meditație pe care o recomand cu căldură și altor premianți pe la diverse și prestigioase festivaluri cinematografice.
Mă adresez și experților care vin cu idei de genul „da, dar așa era pe vremea aia” (says who, Bardul din Mircești?) și care îi ridică în slăvi extraordinarul talent de a reda vasăzică oralitatea tot de pe vremea aia, subliniind ca niște Capitani Obviouși că este totuși neautentică. Atenție, poate mâine-poimâine ne trezim cu vreo operă de o înaltă valoare estetică și critică scrisă de Judele nostru care e foarte posibil să se intituleze „ Recitindu-i pe pașoptiști” sau alte sforăieli pentru care poate decroșează și vreun Opera Omnia pe la Academie.
Trecând peste aceste malițiozități de domnișoară high-life care mănâncă numai căpșuni macerate în șampanie (Fraises à la Sainte Alliance, pe care I le recomand și Judelui nostru), aștept cu nerăbdare ca regizorii noștri, atâta câți au mai rămas, să se îngrijească, în al nouălea ceas, și de imagine. M-am plictisit de filmări tremuate, de cadre stângace, de cârpeli, de mediocritatea voastră de creatori de artă. M-am săturat de cadrele plictisite, de falsele și sforăitele voastre convenții prin care ignorați la infinit faptul că filmul e imagine. Nu, nu am pretenția să mă faceți să-mi fie rușine că există în lumea asta o frumusețe și o perfecțiune a imaginii și a unghiurilor, așa cum mi se-ntâmplă să simt când mă uit la un Parajanov. Dar nu îmi mai violați, la dracu, orizontul meu estetic de așteptare. Nu mi-l mai violați. Aveți decența să vă preocupați și de imagine! Altfel s-ar putea să mă apuc eu de făcut filme.
Una peste alta, trebuie să recunoaștem că are și filmul ăsta două merite inviolabile. Unul e că a reușit să declanșeze un fior pe spinarea CTP-istă (un amănunt foarte prețios de altfel, confirmat aici).
Altul e că a reușit să-l facă (oh, pentru a câta oară?) pe Costi Rogozanu să mai scrie un articol despre nimic, așa deșănțat, fără un fir logic, o miză sau o calitate cât de cât decentă (normal, doar Costi Rogozanu e în stare să te lovească cu o invocație retorică în timp ce ar trebui să te convingă să mergi la film).
Vasăzică rămâne cum am stabilit, un film mic, despre nimic.
Mai așteptăm deci….