0

Marea plictiseală

Există un regret cumplit, acela de a nu fi trăit nicio schimbare majoră de regim, niciun război, nicio revoluție. Odată cu generația mea, istoria a intrat într-o fază cumplită, de estompare, de fade-out.

De aici și paraxodul dezindividualizării, o bombă.

Mă gândeam, adesea, că este o greșeală să credem că am ajuns într-un punct în care individul s-a hiperindividualizat. Egoismul epocii în sine, alimentarea ego-ului prin înstrăinare, singurătate și alte dubioșenii este un fals. Ni s-a luat ceea ce era cel mai important: contextul. În absența lui, în absența unei istorii vii, reale, de care individul să fie conștient și la care să participe activ, starea lui nu contează. E ca și când ne-am revolta plutind aiurea în spațiu, într-un costum caraghios de cosmonaut.

Ce se mai întâmplă cu adevărat, ce s-a întâmplat notabil în ultimii ani, ceva fatal și decisiv care să ne fi cutremurat?

Atentatele, migrația orientală, Europa și multe altele sunt doar episoade izolate la care privim pasivi în spatele unui ecran, cu o tabletă pe genunchi și o bere în față, după o zi de muncă de zece ore într-un domeniu oarecare.

Nu ne mai interesează dezvoltarea noastră, nu mai avem țeluri înalte, nu mai visăm, nu mai facem analogii, nu mai suportăm metaforele, exercițiile de stil, jocurile de șah sau de cărți, visarea. Am devenit plați, anoști, neverosimili, superpragmatici, plictisiți și autosuficienți. De la eul modern, conștient, echilibrat, până la cel postmodern caleidoscopic și vag schizoid am ajuns la vid. Ne-am dezintegrat de tot.

Este un sfârșit care începe să se acutizeze.

Faza mai tristă e că nu ne-au crescut șapte mâini, nici n-am inventat androizii. Ne-am plictisit, ne-am plictisit cumplit de noi, de ce suntem, de ce am devenit. There is no way out…

Reclame
0

La danza de la realidad

danza

Am văzut, acum câteva zile, La danza de la realidad. Cred că sunt de fapt în reluare, filmul apăruse încă din 2013 (iată… 2013, un an care nu-mi spune nimic…). Plictisitor, repetitiv și reciclând la infinit câteva idei fixe (ca și alții de altfel), Jodorowsky este, de foarte departe, unul dintre preferații mei. Je ne vois aucune différence entre la poésie et le cinéma, ne spune un Jodorowsky gol-pușcă, prezentând filmul. În fraza asta stă chintesența operei lui, una curajoasă și fidelă propriului credo.

Poezie este și în La danza de la realidad. E și foarte mult Freud și Oedip, dar sunt și niște rânduri fasciante. Scenariul e de vis și mă gândeam că sunt puție scenarii pe care aș vrea să le văd tipărite în librării, dar ăsta este cu singuranță unul din ele. Dincolo de fricile, angoasele și bucuriile pasagere ale micului Jodorowsky, filmul vorbește mult despre Jodorowsky-tatăl, atât de mult încât ultima bucată este numai despre el, poate de-aici și sentimentul de ruptură în ordinea la care te-ai aștepta. Jodorowsky-tatăl este personajul principal. Extrem de autoritar, comunist convins având atârnat portretul lui Stalin pe pereți, Jodorowsky-tatăl va trece printr-o serie de transformări interesante. De altfel, Jodorowsky-tatăl devine (ce surpriză) o sinecdocă a propriei țări în momentul în care se trezește dintr-o amnezie (ce chestie) printr-o mahala, vopsit în culorile steagului chilian. Pasajul e esențial și surprinde starea de fapt a lucrurilor : amnezia e rezultatul unei crize identitare suprasaturate și manifestate printr-un fanatism dus la extreme (personajul nu are numai un tablou cu Stalin în ramă, dar se și îmbracă ca el și își pregătește și fiul cel puțin vestimentar pentru aceeași ideologie). La final, Stalin, Ibanez sau el însuși sunt una și aceeași persoană iar ideologiile se auto-anulează. Ceea ce mă face pe mine să mă gândesc totuși la destinul particular al Americii de Sud și la conceptul de realism magic, fluturat și el de la Borges încoace și nu numai, când lucrurile par a fi totuși mai simple. Dacă America de Nord a făcut din lipsa unui trecut o calitate (iată, suntem o națiune tânără, nu suntem obosiți, uzați de mii de ani de istorie ca Europa), America de Nord a făcut din același lucru un morb. Nu poți să nu simți că asta îi scoate di minți de fapt, că Macondo și celelalte sunt doar o nevoie viscerală de un trecut din perspectivă istorică. Nu degeaba trezirea din amnezie a seniorului Jodorowsky declanșează sinuciderea celei care l-a îngrijit, așa cum o țară conștientă de lipsa unui trecut ar pulveriza rostul unor oameni care să o alcătuiască.

Frumos e filmul, frumos vorbește și Jodorowsky și până la urmă e frumos s-o arzi așa, pseudo-intelectual, cred că mi-a fost dor de genul ăsta de singurătate…

0

Amintirile mele de la Revoluţie

Pe Ceauşescu l-am văzut la televizor târziu de tot, întotdeauna în Decembrie, la aniversările Revoluţiei. Îl vedeam doar în Decembrie, rostind un discurs plicticos care pentru mine nu însemna mai nimic, din care nu puteam să desprind nicio idee pentru că pur şi simplu nu aveam răbdare. Un bătrânel cu o căciulă neagră de blană, articulând defectuos fraze lungi, cu pauzele dintre cuvinte mult prea lăbărţate şi ele ca să nu mă plictisească de moarte. Discursurile sale nu erau niciodată integrale, ci doar frânturi din tradiţionalul documentar despre Revoluţie, la care mă uitam cu un amestec bizar de curiozitate şi frică.

N-am fost nici pionier, nici şoim. Habar n-am ce-nsemna să fii pionier sau şoim, habar n-am dacă însemna ceva. N-am avut cravata mea, n-am cântat ‘’Trei culori’’. Nu ştiu ce-i aia să fii scos la careu decât din frânturi de poveşti de pe ici-pe colo. Pentru unii o fi fost frumos, pentru alţii o idioţenie. Pentru mine, absolut nimic.

Prima dată când am văzut imaginile de la Timişoara am plâns pe rupte. Plângeam pentru că nu înţelegeam nimic. Mai târziu m-am gândit că morţii de la Revoluţie aveau vârsta pe care-o am eu acum, şi asta m-a tulburat şi mai tare. Îmi aduc aminte, mult după, de un bătrânel care aruncase cu ouă în Iliescu la un 1 Decembrie sau ceva de genul. Copiii bătrânului, morţi in ’89. Atunci mi se strânsese stomacul cât un purice. Mă întrebam cum i-aş vorbi, ce i-aş spune eu tatălui care şi-a văzut copiii morţi in Decembrie ’89 ? Cum i-ar putea vorbi cineva, oricine, omului ăluia? Cum şi în ce fel?

Eu nu am nicio amintire de la Revoluţie şi de la an la an blestemul ăsta devine din ce în ce mai greu de purtat. Sînt condamnată să trăiesc pe vecie paradoxul ‘’am fost dar n-am fost’’. Moţul de pe tort e certificatul meu de naştere, cu stema Republicii Socialiste.

Şi ştiu, în fond, că nimeni altcineva n-o să înţeleagă vreodată ce-nseamnă nenorocirea de a te naşte la un an înaintea schimbării de regim. Nimeni, nimeni, nimeni…

1

De anticipaţie

Cum aş putea, zilele astea, când bursele sînt într-un continuu picaj, când Belgia tot nu are guvern, când cel francez s-a gândit să reducă lista meseriilor deschise celor din Est la mai puţine decât erau la început, cum aş putea în condiţiile astea să nu mă gândesc la ce va urma?

Ceva va urma, cu siguranţă. Vom fi din ce în ce mai mulţi. Poate vom mai trăi câţiva ani în aceeaşi iluzie a prosperităţii. Timpuri de pace în care singurele războaie se desfăşoară în mijlocul Orientului şi atât. Graniţele Europei deschise pentru turism. Plimbări prin alte ţări, prin oraşe în care s-au întâmplat atâtea lucruri încât nici nu ne mai pasă. Istoria a intrat într-o fază obositoare, iar poveştile bunicului meu, în care mânca ciorbă de ştir pe timpul « Foametei » din ’47 sunt doar poveşti acum. Postcomunismul hilar al oraşelor din Est îmi smulge mereu câte un zâmbet. Nu putem distruge blocurile, pentru că nu ştim ce să punem în locul lor.

Vom mai avea, poate, câţiva ani pentru o familie, poate şi copii… cine ştie. Apoi bursele o vor lua la vale iar locurile de muncă vor fi îngheţate. Banii vor fi din ce în ce mai puţini, alimentele la fel. Vom fi din ce în ce mai mulţi, atât de mulţi încât oraşele vor fi suprapopulate. Atunci ne vom retrage în provincie, vom creşte animale, vom cultiva legume, vom zidi ziduri de protecţie în jurul proprietăţii, vom cumpăra arme. Nevoia de libertate se va schimba în nevoia de intimitate. Democraţia va eşua, ceva nou se va naşte iar noi vom participa.

Până atunci, rămânem în aşteptare. O vacanţă la Paris, o rochie de marcă, o bucătărie nouă pentru apartamentul de la etajul patru. Patru din opt. Să trăim, deci, şi să ne scriem cărţile.