2

le déluge universel de la merde :X

A venit toamna, şi o dată cu ea vine şi noul an universitar.
Cred că de cînd sînt studentă mi-am făcut la nervi cît pentru toată viaţa, chiar şi pentru aia de apoi, ca să nu mai zic că am să le las moştenire şi nepoţilor nepoţilor nepoţilor. Deci nimeni să nu se îmbulzească căci avem pentru toţi, ba chiar şi în plus.
Încep anul trei în forţă, pregătită din nou pentru căminele lor de rahat, profesorii imbecili, colegii efectiv proşti (proşti dom’le da’ mulţi şi cu carnet de student pe deasupra, acest nou barometru al prostiei tinere).
Culmea e că nimeni nu e deranjat de nimic, asta mă scoate din minţi mai mult decît starea lucrurilor în general. O nu… dacă îţi faci treaba cum trebuie ai şanse mari la răsplata supremă, o bursă de răhăţel de cîteva luni pe undeva pe Afară (pentru care îţi vomiţi sufletul eventual).
V-am zis că anu’ trecut am avut şi cîte 10 (zece) ore de cursuri fără pauză ?
Pffffff… închei întrebîndu-mă de ce dracului în 20 de ani de la Revoluţie (că tot se poartă cronologia asta ciudată) imbecilii ăia care sînt responsabili pentru acest rahat nu au fost în stare să facă un campus universitar ca lumea în capitala lu’ Peşte, eventual să mute în puii mei totul (săli de curs, săli de sport, cămine, baruri ş. a. m. d.) la marginea oraşului. CE este atît de greu de înţeles/ pus în aplicare ?!?!??!

Reclame
0

unde nu fugim de-acasă

Dragă Belle-Étoile,

 

Sînt tristă, ca o răţuşcă uitată pe-afară cînd plouă cu piatră. Ce comparaţie stupidă, mi-o asum.

Nu ştiu ce să mă mai fac cu mine. Mă simt în plus, am ceva în plus de care trebuie să scap. Sînt aşa, un fel de anexă, un fel de codiţă, un fel de cîrpiţă roşie legată de o ţeavă.

Sînt şi într-un exces de diminutive, pritre altele.

Mi-am petrecut seara uitîndu-mă pe poze. Am găsit poze de cînd eram mică, cu Oana, în faţa blocului. Am găsit şi poze cu mama, şi poze cu tata de cînd erau de vîrsta mea. Erau aşa de frumoşi amîndoi.

Nu vreau mîine să mă întorc în oraşul ăla infect, printre străini, în căminul ăla jegos, în viaţa aia dezordonată în care mereu cineva mă priveşte. Orice aş face, trebuie să fie bun făcut în prezenţa cuiva. Nu vreau facultate, nu mai vreau să învăţ, nu vreau să muncesc ca să adun bani ca un hîrciog. Nu mă interesează astea.

Azi mi-am petrecut toată ziua gîndindu-mă la cum într-o zi o să plec in Finlanda.

Nu mai vreau să plec în Finlanda. Nu vreau nimic, vreau să mă inchid în casa în care stau de cînd eram mică. Cel puţin un an de zile.

Vreau şi eu ceva cu disperare.

Vreau un frate, să pot să-l sun acum şi să-i spun lui toate prostiile astea.

 

 

 

 

                                                                                                Cu drag,

                                                                                             Prinţesa Beau-de-Laire