0

Chiria

Mă scol dimineața, mă uit în oglindă și, de cele mai multe ori, mă cutremur. E ca în Caragiale, cu mersul pe sârmă. E un fel de dat cu zarul. Sper că va fi o zi normală. Sper că n-o să fie prea mult stres la muncă. Sper că C. e bine și mănâncă. Sper că n-o să merg iar în șir indian, lovindu-mă la propriu de oameni spre metrou. Sper că n-o să am iar un atac de panică în timp ce o să intru într-un open-space colcăind de oameni care vorbesc la telefoane sau între ei. Sper că dacă iau taxiul n-o să mă blochez pe Mihai Bravu înspre Dristor, înconjurată iar de oameni în mașini. Sper că nu va fi coadă la Mega în timp ce mă duc să-mi iau lapte și sper că n-o să mi se întoarcă stomacul pe dos în timp ce voi vedea rafturile ticsite cu mâncare, așteptând gurile noastre hămesite s-o înșface. Sper că într-o zi, toți oamenii vor dispărea. Și că va fi liniște.

Citesc prin presa online că Radu Aldulescu doar ce-a rămas pe drumuri. Da, dar nu plătea chirie, chițăie robo-zombii. Vă vorbesc vouă, plătitorilor de chirii. Sunteți fericiți că plătiți o chirie? Vi se pare o realizare să îi dai altcuiva mai mult de jumătate din salariul pe care-l câștigi ca să ai unde să dormi câteva ore pe noapte? Vi se pare ok să faceți compromisuri, trăgâd de un job de rahat doar ca să vă plătiți chiria? Trăiți pentru plata chiriei, lună de lună. Nu vă e un pic scârbă? Nu vi se scoală părul pe voi știind că energia și stresul și timpul vostru au ca scop ultim acest obiectiv ridicol, care e plata chiriei? Mai faceți și altceva în afară de chirie? Mai trăiți? Ah nu… sunteți niște roboței de multinațională care își plătesc chiria.

Între timp, scriitorul Radu Aldulescu nu a plătit chiria. A stat și a scris. Mi-l imaginez, în mijlocul străzii, departe de comoditatea tavanului pentru care sclavagim zilnic. Liber. Trist nu este faptul că Radu Aldulescu nu mai are unde să locuiască. Trist este că Radu Aldulescu nu prea mai are pentru cine să scrie. Nici el, nici toți ceilalți Aldulești care mai au incredibilul curaj să creadă în literatură. Și în libertate. Și în altceva. În ceva mai mult, în felul în care poți să nu îți plătești nenorocita de chirie. L-ați citit pe Radu Aldulescu? Ah da, nu… nu l-ați citit. Nici pe el, nici pe ceilalți care nu plătesc chirii. Nici măcar eu nu l-am citit… sunt prea ocupată. Să-mi plătesc chiria, ce dracu’…

Reclame
0

Trash Humpers şi Promises Written in Water

Trash Humpers e ultimul lung metraj al lui Harmony Korine, regizor cunoscut pentru Gummo (la care n-am putut să mă uit din cauza fazei cu pisicile moarte).

Fără scenariu, cu un efect voit de casetă filmată în stil amatoricesc, cu trei personaje purtând măşti de bătrâni şi făcând tot felul de idioţenii, Trash Humpers sigur nu revoluţionează genul filmului experimental. În schimb, ideea din spatele filmului este excelentă. O super mostră de cum se pot exprima actele gratuite. După mine filmul ăsta nici n-ar trebui privit ca un film. Este un (alt) demers artistic care pune sub semnul întrebării conceptul de libertate. Desigur, şi eu m-am gândit de o mie de ori la faptul că teoretic nimic nu îţi este interzis şi la faptul că nici măcar nu ştim cu exactitate de ce am ales să fim pudici în faţa unui corp nud şi n-am ales inversul (asta dacă cumva am ales), dar e întotdeauna plăcut să vezi diferite variante de exprimare ale acestei angoase. Cum spuneam, demersul artistic al lui Korine te face să rememorezi absurdul normelor sociale şi morale la care cu toţii ne-am gândit la un moment dat. Bravos, să vedem şi cum o să fie Lotus Community Center…

Mare paranteză. În timp ce mă uitam la film, mi-a venit în minte instantaneu un episod de pe vremea liceului, foarte nebulos, la care de altfel nici nu am participat. Cred că e vorba de nişte poze sau un filmuleţ cu băieţii, care aflându-se într-o tabără (în care n-am fost, deci nu pot furniza detalii) de iarnă au explodat o petardă într-un veceu plin cu şi anume câcat. « Epic », vorba ‘ceea.

Şi un ANUNŢ URGENT PENTRU TOŢI CITITORII !
CAUT FILMUL ĂSTA ! Aparent el a fost retras de peste tot din cauza apucăturilor regizorului. Deci m-ar interesa să ştiu dacă e o cauză pierdută pentru moment sau nu…