2

Licenţa, carevasăzică

Vasăzică ajung eu prin străinătăţuri şi începe nebunia actelor. Trebuie, cu orice preţ, să-mi traduc adeverinţa aia de licenţă obţinută prin mari sforţări (ei, ce naiba, am trei ani la activ, am dat examene, am stat în bănci şi am ascultat iar la final le-am demonstrat că ştiu, că ştiu TOTUL, şi că merit, fir-ar să fie, rahatul ăla de hârtie!).

Şi-mi dau hârţoaga provizorie (da, chiar aia cu ştampila OFICIALĂ a instituţiei, prin care se adevereşte că domnişoara D. C. a absolvit ciclul cutărică, specializarea ‘’Limba şi literatura română- Limba şi literatura franceză’’, deci OFICIAL am dobândit cunoştinţele vieţii, am fost supusă testului şi l-am luat şi uite dom’le, rectoru’ în persoană semnează hârţoaga deci oameni importanţi ‘’îşi pun obrazu’ ‘’, cum ar veni, pentru mine) la tradus.

Mare arc în timp, pe la începuturi, când mă prind eu cam cum e cu sistemu’ universitar francez:

Întâlnesc, vasăzică, un Jean-Luc care e în anul trei de licenţă dar cu care am şi eu cursuri. Treaba e simplă, catedra de română e oricum ceva mic şi neimportant, deci că sântem toţi la grămadă, nativii cu ne-nativii, peu importe ! Şi îl întreb eu cu avânt, ce naiba şi-o fi ales el ca subiect pentru lucrarea de licenţă. La care mă priveşte speriat, spunându-mi că ei nu trebuie să scrie aşa ceva. ‘’Cum, vasăzică tu la sfârşit îţi dai examenele alea din sesiune, le iei şi gata, eşti licenţiat ?’’ El mă priveşte blajin şi-mi zice ‘’Oui oui, păi cum altfel’’…

Stupefiată, mă întorc acasă la Grigore Martinescu şi-l întreb urlând : ‘’Băăăăăi, vasăzică Jean-Luc ăsta care termină acuşica, în vară, pe lângă faptu’ că n-are dublă specializare, nu scrie o lucrare de licenţă şi nici nu dă o serie de examene suplimentare va fi, ca şi mine, licenţiat în litere ?!!!’’ La care G. mă priveşte trist şi-mi zice ‘’Oui, oui, păi cum altfel…’’

Ei, cu traducerea în buzunar, după ce portofelul mi-a fost golit de 40 de euro (de care chiar n-aveam nevoie, pentru că acum ştiu că banii aruncaţi pe traduceri de acte sînt providenţiali… ei nici nu există fictiv, ca o căsuţă goală pe care o poţi umple la alegere cu ce vrei tu, ei SUNT, deja, înainte de orice altceva, o hârtie tradusă OFICIAL !) merg, vasăzică, la Rectorat să îmi caut un serviciu. Mama ei de treabă, am o licenţă !!!

Depun o copie în română, una în traducerea oficială şi zic că vreau ceva, orice, un post de suplinitor, un ‘’ceva-acolo’’.
Eu ştiam, desigur, că la franţuji licenţa de litere e de două feluri mari şi late : ‘’Licence en lettres modernes’’ şi ‘’Licence en lettres classiques’’, titulaturi care lipsesc din sistemu’ nostru dar care sînt lesne de decriptat dacă nu cumva eşti de-a dreptul cretin.

Şi mă trezesc, după două săptămâni, că foicele mele erau capsate alături de alte multe foicele mâzgălite cu pixul. Vasăzică o madamă sau madmoazelă îi scria alteia pe un formular de cerere ‘’Veuillez m’indiquer si le diplȏme correspond à une licence en lettres classiques ou modernes’’. O alta îi răspundea pe deasupra că ‘’Nous ne somme pas en mesure d’apprécier le diplȏme, veuillez faire une demande d’équivalence auprès du CIEP’’.

Vasăzică madamele s-au uitat pe adeverinţele mele, pe care scria că am o specializare ‘’ro-fr’’, iar angoasa le-a absorbit. Mi le şi închipui: ‘’Să fie oare une licence en letters moderns ou classiques? Oare româna e limbă clasică sau modernă ? Sau oare e o limbă fictivă ? ‘’ Ce să mai vorbim de înţelepciunea lingvistică, care ne spune că toate limbile romanice sînt variante ale limbii latine, vasăzică chiar şi franceza e o formă de latină, vasăzică il s’agit d’une licence en lettres classiques, cum ar veni…

După episodul clasic vs. modern, iau decizia să fac totuşi o cerere de echivalare la instituţia cu pricina, poate-poate or pricepe că licenţa mea e o licenţă de limbi moderne şi nu clasice. După trei luni în expectativă, primesc, vasăzică, o adeverinţă. Care spune cam aşa : ‘’il s’agit d’une reconnaissance du niveau en non pas d’une équivalence’’ (păi şi normal că-i anormal, vasăzică eu şi Jean-Lucul avem acelaşi nivel chiar dacă licenţa de litere în Ro. e dublă ca nivel de informaţii, de cerniţe ş.a.m.d.).

Vasăzică tot nu-mi foloseşte la nimic, că madamele o să se uite iar la noua hârtie cu un aer de suspiciune extraordinar, chiar şi după ce pe ea va scrie ‘’niveau licence’’. Asta înainte de a se da cu capul de pereţi, de a urla şi de a plânge nervos că nu ştiu, NU ŞTIU şi nimeni de încredere nu le poate spune dacă licenţa mea e o licenţă clasică sau modernă…

0

În sfârşit…

… nu se mai copiază la bac. Nu ştiu cine a reuşit – nu ştiu cum – să rărească furtişagul în timpul examenului de bacalaureat. Dar asta e prea puţin important… ceea ce mă sperie sînt reacţiile de după.
Toată lumea acuză comisia că subiectele la română au fost o bătaie de joc.
Zău domnilor (şi doamnelor)?! Abia acum v-a picat fisa că subiectele la limba şi literatura română n-au nicio treabă cu competenţele pe care un absolvent de 12 clase ar trebui să le arate? Să fim serioşi. Subiectele sînt fix pe aceeaşi linie pe care au fost cel puţin în ultimii 4 ani de când am dat şi eu examenul ăsta. Oricine nu este cretin şi a citit măcar pentru bac comentariile gata fabricate ar trebui să ştie că Ştefan Gheorghidiu nu este un personaj dramatic. Dar să terminăm cu lălăiala şi să trecem la consecinţele faptului că la bac nu se mai copiază. Ceea ce se va întâmpla după bacalaureatul de anul ăsta va fi incredibil, năucitor, zdrobitor DE NORMAL (de asta toată lumea o ia razna).
Adică:
1. În sfârşit procentul de promovabilitate al acestui examen va fi unul decent şi nu unul astronomic ca până acum. Toată lumea îi plânge şi îi deplânge pe elevii care (uau!) NU VOR LUA BACUL!!!
DAR! De ce mama naibii trebuie ca toată lumea să ia bacul? De ce? Am o vagă impresie că după ’89 toată lumea fuge de şcolile profesionale. Bine, nu chiar toţi, dar mulţi dintre cei care nu ar trebui să fugă. Există o fobie faţă de tot ceea ce înseamnă eşec şcolar. În ochii celorlalţi este o ruşine imensă să nu-ţi iei examenele. Vorba-aia “n-are şcoală” sau “n-are nici măcar bacul luat”. E o crimă să fii muncitor, lăcătuş, sudor, patiser. Faţă de 80% din tinerii licenţiaţi în tot felul de domenii, restul de 20% la sută care (fir-ar să fie) nu dau la facultate sunt ciumaţi. Mai rău, societatea a întreţinut în toooot acest timp iluzia reuşitei intelectuale, astfel încât acum, când istoria nu se mai repetă, panica este pe măsură. Să ne înţelegem, nu vreau să minimalizez în niciun caz importanţa examenelor şcolare, dar cred că sîntem singura ţară în care se ţin cursuri la facultate fără ca spaţiul pentru a ţine respectivul curs să existe.
2. Facultăţile şi-o vor lua în sfârşit peste nas când nu vor mai găsi cozile specifice la înscrierile pe bază de dosar. Cu ocazia asta vor avea mai puţini bani de la buget şi poate aşa îşi vor deschide porţile şi către studenţii străini a căror prezenţă în universităţile noastre este sublimă dar lipseşte cu desăvârşire.
3. Consecinţă a punctului 2. : Universităţile din România vor fi luate în serios şi în afara graniţelor, astfel încât, cine-ştie, poate pe viitor mai mulţi străini se vor interesa de ţara, limba, literatura şi cultura noastră.
4. Copiii îşi vor îndrepta atenţia şi spre alte meserii care vor fi privite cu seriozitate şi plătite ca atare (cine ştie, poate n-o să mai plătească guvernul firme străine pentru a constru autostrăzi).

Ca să n-o mai lungim, poate o parte din lucruri o să intre în normal, eu o să mă întorc în ţară şi păsărelele o să ciripească în parc din nou, ca acum câţiva ani buni…

0

timpul meu interior

Trezita de vreo 3 ori, incepand de la 6.30 cind G. cotrobaia prin camera noastra mica dupa monede de 1 euro ca sa-si plateasca autobuzul pana in oras, mi se pare ca plutesc. In franturile de somn de dupa plecarea lui am visat pe un fost prieten din copilarie cu care ma jucam in fata blocului, am visat carti de tarot cu semne ciudate, negre, imperecheate… Mi-as dori sa-mi aduc aminte exact desenele si semnificatia lor, dar nu pot.
Acum o luna incercam sa ne cumparam un bilet low-cost pentru cateva zile in Londra dar exact inainte sa facem rezervarea, internetul a picat iar cand a revenit ne-am dat seama ca sintem mult prea superstitiosi amandoi ca sa mai incercam sa plecam in vacanta. In mod clasic, niciun avion nu s-a prabusit in ziua aia…
De aici ne-am gandit amandoi in aceeasi secunda – caci dupa-aia ne-am povestit gandurile, obligati de acea ghicitoare a gandurilor celuilalt pe care o practicam de cand ne-am cunoscut – ca habar n-avem de ce acum sintem aici in Franta si nu undeva intr-un elefant de beton de prin cine stie care oras (chiar asa, Bucuresti sau Constanta) din Romania. In fond nu noi alegem locul in care ne aflam, pentru ca de multe ori e ca si cand sintem aruncati acolo de o mana invizibila, o mana care se distreaza sa ne plaseze cine stie pe unde…

-Tu te rends compte? Demain on peut etre au Canada…ou n’importe ou… mi-a zis, si apoi s-a cutremurat, ca si cand ar fi crezut cu tarie in toate astea.

Dar atunci ce se intampla cu oamenii care raman acolo, in tara lor? Care nu o parasesc niciodata… pe ei nu-i agata niciodata mana invizibila, de ce?

-Parce-qu’apres on serait trop melange, et quelqu’un aime encore l’idee de „pays” et d’ „identite nationale”.

Da dar toate astea vor disparea nu? Nu mai e mult pana atunci, ceva o sa se intample si mana se va infuria si va amesteca totul…

-Oui, c’est pour ca qu’il faut essayer de rester toujours ensemble…

Asta a fost atunci, deocamdata mana e calma si nu ne vede, ne-am luat bilete de avion pentru Romania, eu sa-mi dau licenta, el sa fie langa mine…
Dar cine stie ce va urma…
Melodie de ascultat dupa

1

Nelinişti lexicologice

Marţi am examenele de licenţă. Inutil să precizez cum stau cu moralu’. Dar înainte de ziua de marţi, când voi fi probabil un cadavru ambulant, daţi-mi voie să vă prezint câteva din enigmele găsite prin cărţile incluse în bibliografie pentru modului grozav numit LRC, aka limba română contemporana.

Înainte de asta o să mă dau de gol cu o superinformaţie: parcursul meu universitar la materiile astea a fost unul… hmm aproape catastrofal. Pentru că n-am nicio treabă cu noua gramatică şi pentru că cursurile de lingvistică au fost absolut incolore, inodore, insipide, dezastruos de groaznice, moartea pasiunii şi a pedagogiei . Dar cred că cel mai trist e faptul că academicienii-profesori habar n-au cum să câştige interesul studentului. Oh nu. Ce ziceam deci? Nasol.

Revenind la chestiile dubioase să rezumăm o idee dintr-o lucrare intitulată Limba română contemporană. Lexicul. (Angela Bidu-Vrânceanu, Narcisa Forăscu).
Capitolul omonime, subcapitolul omonimie tolerată. Avem clasicele de la clasa a cincea citire: omonime care flexionează diferit la plural. Exemplu: bandă-benzi-bande/ corn-cornuri-coarne/ cap-capete-capi. La astea se adaugă o chestier dubioasă: sare (de bucătărie)-defectiv- săruri (chimice). Eu în turbarea mea mă întreb şi acum cum puiii mei sânt astea omonime. Am I dreaming? Iaca condiţiile omonimiei, subliniate cu o mie de carioci şi scrise pe toate post-iturile posibile. 1. Grafie identică. 2. Lipsa oricărei seme comune. Pe scurt nu tre’ să aibă nimic în comun.
Dar câcat! Nu este sarea de bucătărie o sare chimică prelucrată? Deci unde este omonimia? Unde? Unde unde unde unde unde?

Tot din fineţuri d-astea: mă întreb dacă nu cumva fluturaş se cam neutralizează. Cică sufixele diminutivale au ca principală tuşă semantică caaaantitatea. Spuneţi-I volum, cum vreţi voi. Dar un future e de la sine mic. În plus întotdeauna îl asociem cu tot felul de seme (handicapate şi inventate de mine ) [+ gingaş] [+ fragil] [+minion]. Nu-I aşa? Deci ori că zic fluture, ori că zic fluturaş, schimbarea cantitativă e foarte mică spre 0. Diferenţa e doar de context. Dacă scriu o lucrare ştiinţifică despre fluturi n-o să-I numesc fluturaşi. În rest, rahat. A propos de realităţi extralingvistice. Un băiat e un băiat. Un băieţel e mai mic decât un băiat. Un fluture nu prea e mai mare decât un fluturaş, deşi ar trebui să fie. Poate doar dacă o fi Queen Alexandra’s Birdwing (google it up).

Ambiguităţi de rahat pe care le urăsc. Licenţă, da?

0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.

2

Seară cu G. la cămin

Seara mi-am petrecut-o cu G. pe marginea patului meu de cămin, un pat minuscul în care de multe ori nu încap. Am vorbit pînă dimineaţa despre tot felul de lucruri extrem de inutile care nu vor salva pe nimeni, nici măcar pe noi de noi înşine. Cavaleri medievali, romane populare, Olympique Marseille, plăcintă cu brînză, licenţa mea inexistentă, starea căminelor din Bucureşti. Am încercat să fentez multe întrebări normale pentru care nu găsesc un răspuns, am încercat să-I explic că nimic nu se va schimba vreodată aici, nici măcar o dată cu generaţia mea. I-am explicat că de fapt aşa am fost crescuţi, să le avem pe toate într-un sistem care nu-ţi oferă mare lucru, sau în niciun caz nu ceea ce ar trebui. Cînd ne vom trezi o să fie prea tîrziu, o să avem copiii noştri pe care o să-i creştem la fel.

Mi-a cumpărat un ou Kinder în care am găsit un ştrumf, am spălat ligheane şi ligheane de rufăraie, şosetele lui luuuuungi care nu se mai terminau, pijamalele mele cu vaci şi altele. Am ascultat AC DC, Django Reinhardt, The Do.

Am despicat firul pe toate părţile şi n-am găsit nimic, nimic, nimic.

0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!