0

Ritual

Acum fix 10 ani eram campioană la inventat jocuri. Eu, A. și M., inventasem vasăzică jocul suprem, un fel de oracol al viitorului incert care urma să ne lumineze cu privire la întrebările cu adevărat importante (de exemplu cine o să se căsătorească prima, cine o să facă prima un copil, cine o să sufere prima data viitoare ș.a.m.d.).
Ne întâlneam, deci, la bere, și, pe o masă de lemn învârteam un Nokia 6230 de-l găseau toți sfinții hazardului. Pus cu fața în jos și cu țumburușul clapetei la vedere, în învârteam și-l omoram încercând să aflăm, vazăzică, ce ne rezervă viitorul. Jocul se joacă pe rând. Fiecare fată trebuia obligat-forțat să rostească sentința (Ex: Cine o să dea prima pe stradă peste X) și să învârtă nenorocirea. Dacă telefonul se oprea cu țumburușul în dreptul cuiva, ea era marea câștigătoare. Dacă se oprea ‘între’, evident că ‘nu se punea’ și trebuia repetată rotirea. Așa aflam, iată, cine se mărită prima, cine face prima copii, cine se întoarce la o iubire din trecut (a dracului sentință), cine va fi lovită de o dragoste fulgerătoare, cine câștigă prima cei mai mulți bani, cine se vede prima cu X (une X poate fi înlocuit cu numele unui tip pe care toată lumea de la masă îl știe), șamd.
Acest non-sens ne ține de foarte mult timp. De fix 10 ani, jucăm în continuare jocul cu telefonul de câte ori ne strângem doar noi 3, întrebările fiind din ce în ce mai serioase, dar păstrând acea doză de ludic pe care doar o anumită inocență ți-o poate oferi. Este aproape un ritual. Ne adunăm, clănțănim despre tot și toate, ne descărcăm și apoi pe final trebuie să facem jocul. Culmea sau nu, multe din previziuni s-au îndeplinit de-a lungul timpului. Poate e doar o prostie, poate e ceva cu adevărat magic.
Toate astea pentru a vă spune că mi-e dor de un telefon rotindu-se nebun pe o masă între niște beri.
Și mai aveam un joc. Când nu ne făceam glume de-a dreptul nesimțite (la care regula e că nimeni nu trebuie să se supere, iar provocarea e să-l faci pe celălalt să plână din toți rărunchii) ne trimitem melodii cu subtitul ‘Ce îi cânt eu lui’. Este, așadar, o formă modernă dar intimă de dedicație. De ex ți-a plăcut de un tip pe stradă. Ce îi cant eu tipului e probabil asta: https://www.youtube.com/watch?v=taAWfYmaNfE . Variantele de exitindere ale jocului sunt infinite. Vă puteți gândi la ce v-ar cânta el vouă, la ce v-ar cânta el vouă dacă plouă, ce i-ar cânta gagică-sa drespre mine, la ce I-ar cânta părnții voștri dacă ar ști, la ce I-ar cânta câinele sau pisica voastră după o noapte întragă, ce I-ar cânta Y lui X în contextul Z. Variante infinite și amuzament garantat.
Azi mă gândeam la ce le-aș cânta eu lor.
Iaca, cu dedicație:

0

Lucruri simple, pe franţuzeşte

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
À leurs volcans de larmes
À leurs torrents de charme
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Des cours de lycée en jardin d’enfants
Aux lettres déchirées
À leurs baisers volés
Je suis resté adolescent

Elles avaient, elles avaient,
Des océans au fond des yeux
Elles dansaient, elles dansaient,
Pour nous garder plus amoureux
Elles disaient, elles disaient,
Que l’amour c’est toute une vie à deux
Elles avaient dans un sourire moqueur
Quelque chose de secret
Elles gravaient nos deux cœurs
Sur les arbres des forêts
Elles pleuraient comme on pleure
Quand on a trop aimé

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
De leurs éclats de rire
À nos nuits de plaisir
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
De plage, de soleil, en dîners dansants
Aux secrets murmurés
Aux passions déchirées
Je suis resté adolescent

Des océans au fond des yeux

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles qu’on a aimé avant…

0

Trash Humpers şi Promises Written in Water

Trash Humpers e ultimul lung metraj al lui Harmony Korine, regizor cunoscut pentru Gummo (la care n-am putut să mă uit din cauza fazei cu pisicile moarte).

Fără scenariu, cu un efect voit de casetă filmată în stil amatoricesc, cu trei personaje purtând măşti de bătrâni şi făcând tot felul de idioţenii, Trash Humpers sigur nu revoluţionează genul filmului experimental. În schimb, ideea din spatele filmului este excelentă. O super mostră de cum se pot exprima actele gratuite. După mine filmul ăsta nici n-ar trebui privit ca un film. Este un (alt) demers artistic care pune sub semnul întrebării conceptul de libertate. Desigur, şi eu m-am gândit de o mie de ori la faptul că teoretic nimic nu îţi este interzis şi la faptul că nici măcar nu ştim cu exactitate de ce am ales să fim pudici în faţa unui corp nud şi n-am ales inversul (asta dacă cumva am ales), dar e întotdeauna plăcut să vezi diferite variante de exprimare ale acestei angoase. Cum spuneam, demersul artistic al lui Korine te face să rememorezi absurdul normelor sociale şi morale la care cu toţii ne-am gândit la un moment dat. Bravos, să vedem şi cum o să fie Lotus Community Center…

Mare paranteză. În timp ce mă uitam la film, mi-a venit în minte instantaneu un episod de pe vremea liceului, foarte nebulos, la care de altfel nici nu am participat. Cred că e vorba de nişte poze sau un filmuleţ cu băieţii, care aflându-se într-o tabără (în care n-am fost, deci nu pot furniza detalii) de iarnă au explodat o petardă într-un veceu plin cu şi anume câcat. « Epic », vorba ‘ceea.

Şi un ANUNŢ URGENT PENTRU TOŢI CITITORII !
CAUT FILMUL ĂSTA ! Aparent el a fost retras de peste tot din cauza apucăturilor regizorului. Deci m-ar interesa să ştiu dacă e o cauză pierdută pentru moment sau nu…

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…