0

Ritual

Acum fix 10 ani eram campioană la inventat jocuri. Eu, A. și M., inventasem vasăzică jocul suprem, un fel de oracol al viitorului incert care urma să ne lumineze cu privire la întrebările cu adevărat importante (de exemplu cine o să se căsătorească prima, cine o să facă prima un copil, cine o să sufere prima data viitoare ș.a.m.d.).
Ne întâlneam, deci, la bere, și, pe o masă de lemn învârteam un Nokia 6230 de-l găseau toți sfinții hazardului. Pus cu fața în jos și cu țumburușul clapetei la vedere, în învârteam și-l omoram încercând să aflăm, vazăzică, ce ne rezervă viitorul. Jocul se joacă pe rând. Fiecare fată trebuia obligat-forțat să rostească sentința (Ex: Cine o să dea prima pe stradă peste X) și să învârtă nenorocirea. Dacă telefonul se oprea cu țumburușul în dreptul cuiva, ea era marea câștigătoare. Dacă se oprea ‘între’, evident că ‘nu se punea’ și trebuia repetată rotirea. Așa aflam, iată, cine se mărită prima, cine face prima copii, cine se întoarce la o iubire din trecut (a dracului sentință), cine va fi lovită de o dragoste fulgerătoare, cine câștigă prima cei mai mulți bani, cine se vede prima cu X (une X poate fi înlocuit cu numele unui tip pe care toată lumea de la masă îl știe), șamd.
Acest non-sens ne ține de foarte mult timp. De fix 10 ani, jucăm în continuare jocul cu telefonul de câte ori ne strângem doar noi 3, întrebările fiind din ce în ce mai serioase, dar păstrând acea doză de ludic pe care doar o anumită inocență ți-o poate oferi. Este aproape un ritual. Ne adunăm, clănțănim despre tot și toate, ne descărcăm și apoi pe final trebuie să facem jocul. Culmea sau nu, multe din previziuni s-au îndeplinit de-a lungul timpului. Poate e doar o prostie, poate e ceva cu adevărat magic.
Toate astea pentru a vă spune că mi-e dor de un telefon rotindu-se nebun pe o masă între niște beri.
Și mai aveam un joc. Când nu ne făceam glume de-a dreptul nesimțite (la care regula e că nimeni nu trebuie să se supere, iar provocarea e să-l faci pe celălalt să plână din toți rărunchii) ne trimitem melodii cu subtitul ‘Ce îi cânt eu lui’. Este, așadar, o formă modernă dar intimă de dedicație. De ex ți-a plăcut de un tip pe stradă. Ce îi cant eu tipului e probabil asta: https://www.youtube.com/watch?v=taAWfYmaNfE . Variantele de exitindere ale jocului sunt infinite. Vă puteți gândi la ce v-ar cânta el vouă, la ce v-ar cânta el vouă dacă plouă, ce i-ar cânta gagică-sa drespre mine, la ce I-ar cânta părnții voștri dacă ar ști, la ce I-ar cânta câinele sau pisica voastră după o noapte întragă, ce I-ar cânta Y lui X în contextul Z. Variante infinite și amuzament garantat.
Azi mă gândeam la ce le-aș cânta eu lor.
Iaca, cu dedicație:

Reclame
0

Lucruri simple, pe franţuzeşte

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
À leurs volcans de larmes
À leurs torrents de charme
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Des cours de lycée en jardin d’enfants
Aux lettres déchirées
À leurs baisers volés
Je suis resté adolescent

Elles avaient, elles avaient,
Des océans au fond des yeux
Elles dansaient, elles dansaient,
Pour nous garder plus amoureux
Elles disaient, elles disaient,
Que l’amour c’est toute une vie à deux
Elles avaient dans un sourire moqueur
Quelque chose de secret
Elles gravaient nos deux cœurs
Sur les arbres des forêts
Elles pleuraient comme on pleure
Quand on a trop aimé

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
De leurs éclats de rire
À nos nuits de plaisir
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
De plage, de soleil, en dîners dansants
Aux secrets murmurés
Aux passions déchirées
Je suis resté adolescent

Des océans au fond des yeux

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles qu’on a aimé avant…

0

Trash Humpers şi Promises Written in Water

Trash Humpers e ultimul lung metraj al lui Harmony Korine, regizor cunoscut pentru Gummo (la care n-am putut să mă uit din cauza fazei cu pisicile moarte).

Fără scenariu, cu un efect voit de casetă filmată în stil amatoricesc, cu trei personaje purtând măşti de bătrâni şi făcând tot felul de idioţenii, Trash Humpers sigur nu revoluţionează genul filmului experimental. În schimb, ideea din spatele filmului este excelentă. O super mostră de cum se pot exprima actele gratuite. După mine filmul ăsta nici n-ar trebui privit ca un film. Este un (alt) demers artistic care pune sub semnul întrebării conceptul de libertate. Desigur, şi eu m-am gândit de o mie de ori la faptul că teoretic nimic nu îţi este interzis şi la faptul că nici măcar nu ştim cu exactitate de ce am ales să fim pudici în faţa unui corp nud şi n-am ales inversul (asta dacă cumva am ales), dar e întotdeauna plăcut să vezi diferite variante de exprimare ale acestei angoase. Cum spuneam, demersul artistic al lui Korine te face să rememorezi absurdul normelor sociale şi morale la care cu toţii ne-am gândit la un moment dat. Bravos, să vedem şi cum o să fie Lotus Community Center…

Mare paranteză. În timp ce mă uitam la film, mi-a venit în minte instantaneu un episod de pe vremea liceului, foarte nebulos, la care de altfel nici nu am participat. Cred că e vorba de nişte poze sau un filmuleţ cu băieţii, care aflându-se într-o tabără (în care n-am fost, deci nu pot furniza detalii) de iarnă au explodat o petardă într-un veceu plin cu şi anume câcat. « Epic », vorba ‘ceea.

Şi un ANUNŢ URGENT PENTRU TOŢI CITITORII !
CAUT FILMUL ĂSTA ! Aparent el a fost retras de peste tot din cauza apucăturilor regizorului. Deci m-ar interesa să ştiu dacă e o cauză pierdută pentru moment sau nu…

2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

0

un post neobisnuit de lung care sper sa va enerveze pe toti

Cotrobaind maica-mea prin casa a gasit o felicitare primita de ziua mea de 16 ani.
E cu un urs pufos care se sprijina pe o cutie mare de bomboane in forma de inima. In mina tine 5 trandafiri rosii si deasupra lui sint doua inimioare unite printr-o linie curba.
Inauntrul ei multi mi-au scris chestii dragute, cineva mi-a lasat un mesaj codat extraordinar de dubios: „! @ * ? $ „.
Acum, daca il intreb pe respectivul, care sint sansele sa-si mai aminteasca ce-a vrut sa spuna atunci si cum imi va schimba mie asta viata?

*brainstorming*
Eram foarte mica si mergeam cu maica-mea in Tabacariei intr-o vara. Ne-am suit in tramvai, eu eram imbracata intr-o rochita roz pal cu un guler foarte simpatic si in picioare aveam niste sandalute albe cu talpa foarte subtire. Am coborit in Tomis 3, nu-mi amintesc exact de ce, si am zis sa mergem pe jos. Eu cum am ajuns pe trotuar am inceput sa alerg, am alunecat, am cazut si m-am julit foarte urit. Am inceput sa pling, maica-mea m-a suit la loc in tramvaiul din sens invers si am ajuns acasa. Stiu si de ce am alunecat, pentru ca era o portiune de trotuar „pavata” cu niste pietre mari, patratzoase si alunecoase. Faza amuzanta e ca pietrele mai sunt si azi acolo. Daca aveti copii mici nu-i incaltati in sandale alunecoase si mai ales, nu-i lasati sa alerge pe-acolo.

Eram (din nou, ce surpriza) foarte mica si mergeam cu tata la cofetarie sa maninc o prajitura si sa beau brifcor (cine-si inchipuie ca noi astia nascuti cam in jurul anului de gratie ’89 n-am prins brifcor, cucurucu si alte timpenii se inseala). Tin minte doar ca la un momentdat am trecut pe linga o cladire cu un gard foarte dubios, cu stilpi mari din piatra si cu bare de metal verzi. L-am intrebat pe tata ce-i aia si mi-a zis ca ala e un „liceu”. Mult timp n-am fost in stare sa asociez cuvintului un referent clar. „Liceul” a insemnat multa vreme un gard de piatra si de fier vopsit in verde.

Eram la sfirsitul clasei a doua, in prima mea tabara, la Ciucea (aproximativ in celalalt colt al tarii la propriu). Tin minte ca pe tren am innebunit, simteam ca nu se mai termina drumul, dormeam in compartiment unii peste altii, altii pe bagaje si tot asa, claie peste gramada. Imi placea de un vecin de bloc, era (si inca mai este) cu doi ani mai mare decit mine si fiind la aceeasi scoala, ne-am si pomenit plecind impreuna in tabara. Aveam un treining mov pe care scria „Assos” si seara la discoteca asteptam sa ma invite la dans. Nu m-a invitat niciodata pentru ca era prea rusinos, desi il vedeam straduindu-se. Tot din seria „garderoba de 9 ani”, aveam o pereche de colanti turcoaz si un tricou galben cu franjuri. Combinatie letala.

Tot intr-o tabara, de data asta in clasa a treia, m-am spalat pe cap cu Johnsons cu PH 5.5 . Nu aveam dusuri, era doar un dus afara linga o piscina in paragina care era dincolo de perimetrul taberei, la care curgea apa sloi. Nici pina-n ziua de azi nu reusesc sa realizez cum de n-am racit.

Am inotat cred ca de trei ori toata viata mea intr-un riu. Prima oara in Cris (cred ca cel Repede–> nu va speriati, avea un debit foarte mic spre aproape secat, pe alocuri gaseam potiuni in care apa era mai serioasa), a doua oara in Turda si a fost cel mai bestial scaldat din viata mea, era foarte foarte cald si apa era miloasa si imi venea pina la bust, eu ma invatasem sa-mi iau in fiecare tabara costumul de baie cu mine, eventual PE mine cind plecam in excursii si there i was feeling good :)).
A treia oara cred ca in Aries, iar dupa ce am venit, dirginta mea din 5-8 m-a luat de-o parte si mi-a zis „Sint foarte dezamagita de tine Denisa”. Vai, tragic.

Am cazut intr-o canalizare in timp ce ma jucam cu o bucata de banda de caseta prinsa de o crenguta de pom. Eram eu si o fata din bloc, turcoaica si ne jucam de-a „gimnastica ritmica” (ca sa intelegeti, topaiam imitindu-le pe fetitele cu panglica). Iar eu eram atit de concentrata incit am picat in canalizare. Noroc ca am avut inspiratia sa ma proptesc in miini inainte sa pic cu totul.

Am jucat in generala „Un pedagog de scoala noua” (haha, ce sinistru, in rolul pedagogului) si am avut un succes dement. Am cintat si in cor.

Acum mi-e lene sa mai scriu altele.
Imi amintesc de o discutie mult prea putin generoasa (contextul e neimportant) despre o oarecare polemica care a rasarit la un momentdat intre Maiorescu si Gherea. Maiorescu sustinea primatul esteticului, Gherea sustinea ca arta ar trebui sa aiba o anumita functie. Intrebarea era cu cine simpatizam si surprinzator, persoane de la care nu m-as fi asteptat i-au dat credite lui Maiorescu. Pentru ca arta cu „o anume functie ar trebui sa fie un soi de manifest”.
Iar eu acum ma intreb, raportat fix la secunda asta, cum poti sa mai crezi in „l’art pour l’art”? Cind se intimpla ce se-ntimpla, cind ai o minima constiinta a realitatii si observi ca economicul, socialul, politicul si culturalul sint mai legate ca niciodata? (Era sa zic si mai influente dar n-o sa zic asta).
Adica desigur, e posibil sa fiu absolut nebuna, dar eu nu pot sa apreciez pe cineva care inca mai sustine credo-ul asta.
Un manifest? Sigur, oricind.
Ceea ce nimeni n-a zis (nu stiu daca din lipsa de curaj sau de inspiratie, amindoua mi se par la fel de grave) e ca in general manifestele sint paradoxale prin natura lor. Pentru ca practica e una si teoria e alta. Ta-daaaaa. Dupa aceasta simpla demonstratie pot sa conchid ca da, nu stiu inca daca arta ar trebui sau nu sa aiba o functie, dar stiu nu poate sa nu aiba una.

Pina una-alta, o melodie de discoteca romineasca nouazecista care imi va aminti pe veci de casetofonul vecinului de la 5 care avea doua boxe cu beculete rosii si verzi. Beculetele mereu pilpiau fantastic de misto la melodia asta.