0

Românismele

Îmi plac de mor românismele. Chițibușelile. Felul în care știm să facem din rahat bici. E chiar o constantă cu care ne mândrim. Păi cum, nu suntem noi în stare să ne descurcăm în orice situație? Dincolo de șpăguța, piluța, prieteșugul și înțelegerile bilaterale netransparente, mai sunt și secvențele de las-o că merge și așa.

Cum? Nu ați aflat încă? Românul se pricepe la de toate. Știe el mai bine. Și cum să își ridice casă singur, și cum să își sudeze, și cum să își niveleze. Și să zugrăvească, și să își amenajeze interiorul și exteriorul, și să își schimbe geamurile și așa mai departe. El, cu mânuța lui, le face pe toate. Pentru că ori nu are fonduri, ori e zgârcit, ori e incredibil de priceput. Oricare ar fi cauza, emisiuni de tip Survivor ar fi trebuit să se nască aici, pe acest picior de plai. Nu se poate altfel.

Cum, nu ați auzit de cazuri celebre în care fiecare face ce vrea în bătătura lui? Ridicăm cotețe, ridicăm palate pe nisipuri mișcătoare, facem noi o schemă și ne iese. Cine sunt fraierii ăia care au inventat autorizații și proiecte pe care se dau bani? N-avem bani, ca țiganii nu putem să stăm.

Dacă aș fi de stânga aș spune da, da, iată câtă umilință! Să pui sărmanii să trăiască în condiții mizere penru că nu au bani de acte și aprobări și alte rahaturi. Inadmisibil!

Dacă aș fi de dreapta aș spune stai așa, nene. N-ai bani, dar un creier ai. Nu te poți folosi de el ca să vezi cum poți să îi obții înaite să calci în picioare niște legi? Inadmisibil!

Este, totuși, o temă de filosofie mult prea complexă.

Dar să mai avansăm în fenomen. O știți pe aia în care cumpărăm ceva stricat și îl reparăm noi? Ei, cum nu o știți? E situația aia clasică. Găsesc un rahat stricat, dau banii pe el, îl repar eu (normal, v-am explicat doar că pot să fac absolut de toate) și apoi mă mândresc. Păi numai fraierii îl cumpără nou. Eu am dat pe el mai nimic și ia uite. Sunt cel mai tare. Nu contează că rahatul face poc a doua zi.

O știți pe aia în care improvizăm singuri instalațiile sanitare, țevile de gaz, caloriferele și ne bubuie casa? Și apoi neapărat ne plângem că nu se mai găsesc meseriași pe nicăieri. Cum așa, nu se găsesc meseriași pe nicăieri? Nu mai găsești un sudor bun, un zugrav bun, un lăcătuș ceva? Dar eu credeam că ei există veșnic și că cei mai buni se află chiar în tine!! G-r-a-t-i-s!

In fine, azi m-au ucis niște oameni care și-au închis o terasă cu un panou dubios de plexiglas. Au dat doar 65 de lei pe el, au muncit singuri și acum nu îi mai văd nici vecinii și nici nu îi mai trage curentul. Minunat, strașnică afacere. Ieșeau și mai ieftin dacă puneau o bășică de porc. Eventual crescut la ei în bătătură.

Păi nu?

Reclame
0

Planurile

Am văzut o reclamă de curând, la Kinder Country. Un tip care alearga într-un lan de porumb, se tăvălește într-un lan de grău, țopăie în picioarele goale într-un pârâu și depășește o rățușcă și un cârd de boboci pe un pod.

M-am născut și am crescut la bloc. Într-o perioadă încă relativ aerisită față de ce trăim azi. De la bloc am plecat la cămin, de la cămin în alte orașe și apoi în alte blocuri. Azi tastez tot dintr-un bloc și mi se pare că nu există scăpare. Stau, mă gândesc și răzgândesc de o sută de ori pe zi la cum să fac, ce să încropesc, cum să jonglez cu toate ca să reușesc să plec definitiv din bloc și din oraș.

Suntem, și eu și Omul, absolut căpiați. Terminați de hărmălaie, gălăgie, alergătură, munca de 8 ore la program zilnic câte cinci zile pe săptămână, salariul la sfârșit de lună și decontul facturilor. Este repetitiv, plicticos, absurd, restrictiv, frustrant. Este coșmarul oricărui umanist. Timpul liber este cvasi-inexistent, parcă nu mai apucăm să trăim și nici să simțim că suntem oameni.

Vacanțele și concediile mă disperă. Relaxarea programată mă scoate din minți. Adică e normal să suferi ca un câine cinci luni la foc automat și brusc să dezumfli supapa și să îți aduci aminte de cer, de iarbă și de liniște timp de o săptămână. Ultimul concediu l-am avut în septembrie anul trecut. Am vomat de câte două ori pe zi și am făcut varicelă. La fel de sinistru era și să fi mers undeva la o cabană pentru a simula o viață departe de toate astea.

După cum ziceam, aș pleca și mâine undeva la țară. Să am o rățușcă, un cârd de boboci, o grădină de flori, o pisică leneșă, un câine rău și niște stupi cu albine.  Niște copii de crescut, alții de învățat. Niște spații largi în care să îți odihnești privirea. Să ieși afară, să te uiți la cer si să asculți cum nu se întâmplă nimic din ceea ce nu-ți dorești să se întâmple. Să nu vezi nimic din ceea ce nu ai chef să vezi.

Pentru că viața e până la urmă ridicol de scurtă, și fără să îți dai seama, te trezești într-o zi că ajungi la jumătatea ei și că nu ai făcut decât să stai la bloc, să faci ce au crezut alții că e bine să faci sau ce crede societatea că e bine să faci. Adică nimic. Nimic pentru ceilalți și nimic pentru tine. E ca și când nici nu ai fi fost.

0

Cum am fost în Londra

D. dispăruse de multă vreme din anturajul pe care-l frecventam. Curios cum ne despărţim de unii oameni fără să ne dăm seama, ca şi când nici nu ne-am fi întâlnit vreodată. Acum, amintindu-mi, situaţiile în care ne-am trezit unul lângă celălalt par atât de romanţate încât nu le pot accepta. Memoria deformează ,transformă şi distruge totul. Îi trimisesem un mesaj cândva, la un Crăciun pe care încă-l mai simţeam, unul dintre ultimele dacă nu cumva chiar ultimul Crăciun adevărat. Cuvinte golale la care se răspunde la fel. Un schimb de mesaje de genul ăsta e un adio iminent. Astăzi l-am visat din senin. Eram in Anglia, ne plimbam pe străzi noaptea. Un sentiment de pace divină, o ieşire din timp. Niciun om pe străzi, oraşul gol. Numai clădiri în perfectă stare, scăldate de o lumină puternică, galbenă. Vorbeam ciudat, prin telepatie. El nu se oprea din întrebări despre viaţa mea, eu răspundeam în gând, el continua. La un moment dat ajunsesem lângă London Bridge, când întrebările s-au oprit. Ne-am uitat preţ de câteva clipe în sus, la lumini, apoi am continuat zâmbind. ‘’Spune-mi în ce oraş ai vrea să mergi acum ?’’, m-a întrebat. Speriată m-am uitat în toate buzunarele, aveam doar 30 de euro. ‘’Ştii, n-am bani de avion.’’, am răspuns. ‘’Nu-i nimic, nu trebuie să-ţi faci griji pentru bani, am eu suficienţi.’’ Într-adevăr, nu trebuia să-mi fac griji, doar eram cu D., şi el avea bani, ba chiar suficienţi cât să ne putem urca amândoi în orice avion, oricând. Tocmai de aceea intrasem în panică. Eram în Londra dar puteam să aleg o altă destinaţie şi era momentul să spun unde. Prin cap mi se derulau toate numele de capitale din Europa, dar le înlăturam cu o rapiditate furibună. Trebuia să fie ceva mai interesant de atât, dar nimic nu mi se mai părea interesant. Atunci am spus din senin ‘’San Francisco’’, gândindu-mă că nu înseamnă nimic, că orice alt nume de oraş aş fi rostit, ar fi fost tot un San Francisco sau o variantă a acestuia…

0

Calaful, califul şi pilaful

Când eram mai mică, aveam şi eu, ca mulţi alţii, pick-up şi viniluri cu poveşti. Ei, când ascultam « Lampa lui Aladin » gândul îmi zbura aiurea la tot felul de bunătăţi de mâncare, la prăjituri delicioase, la fructe zemoase şi la minunatul pilaf cu pui al maică-mii. Pilaful ăsta mă cam urmărea într-o veselie, de la începutul poveştii până la sfârşit.

Acum, după ani şi ani, când am regăsit gurmanda poveste pe internet, numai ascultând primele replici, iar mă gândesc numai la baclavale şi la alte nebunii. Normal, de vreme ce actorii ăia minunaţi vorbesc ca şi când ar fi cu toţii la un maaaaare ospăţ, şi printre două trei îmbucături şi gâturi de cine ştie ce lichior-limonadă mai bagă şi câte o vorbă despre Aladin. O tortură !
Ia poftiţi la poveşti !

0

Lucruri simple, pe franţuzeşte

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
À leurs volcans de larmes
À leurs torrents de charme
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Des cours de lycée en jardin d’enfants
Aux lettres déchirées
À leurs baisers volés
Je suis resté adolescent

Elles avaient, elles avaient,
Des océans au fond des yeux
Elles dansaient, elles dansaient,
Pour nous garder plus amoureux
Elles disaient, elles disaient,
Que l’amour c’est toute une vie à deux
Elles avaient dans un sourire moqueur
Quelque chose de secret
Elles gravaient nos deux cœurs
Sur les arbres des forêts
Elles pleuraient comme on pleure
Quand on a trop aimé

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles que j’ai aimé avant
Qui sont devenues femmes maintenant
De leurs éclats de rire
À nos nuits de plaisir
Je suis resté adolescent

À toutes les filles que j’ai aimé avant
De plage, de soleil, en dîners dansants
Aux secrets murmurés
Aux passions déchirées
Je suis resté adolescent

Des océans au fond des yeux

Des océans au fond des yeux

À toutes les filles qu’on a aimé avant…

0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.