2

My possible pasts sau ce te faci după ce: a)licitaţia a fost închisă; b) Godzilla a ieşit din ocean

Stăteam astăzi cu ale mele prietene şi vorbeam, ca acum cîţiva ani, vrute şi nevrute despre perioada aia a vieţii noastre şi despre cum acum ne luptăm cu calvarul post-liceal care parcă-parcă e mai negru decît părea atunci. Acum că luciditatea ne traversează corpurile şi minţile mai mult decît pare că o făcea atunci, totul e din ce în ce mai negru. Timpul trece şi vieţile noastre atît de puţin semnificative ( tot pentru alte vieţi răsrăsrăsrăsblestemate şi la fel de puţin semnificative) graviteză, independent de voinţa noastră (cine a încercat oare să ne mintă că totul e o chestie de autocontrol şi autosugestie?) tot în jurul unui fenomen atît de bizar, misterios şi inexplicabil de-aici, din interiorul coconului.

Ideea e că în perioada aia, infinit importantă în viaţa unui om, ca să nu zic cea mai, nişte oameni neglijenţi au avut grijă să nu ne dea nişte lucruri cerute care îşi găseau atît o justificare raţională cît şi o scuză a vîrstei. Fie că era vorba de cinci minute, o oră, o lună sau o viaţă, ei nu şi-au asumat responsabilitatea, lasînd în urma lor o fantă bizară, un gol ciudat cu care am rămas acum şi pe care încercăm înnebunite, la douăzeci de ani să îl umplem, să îl coasem, să îl ştergem cu guma de şters sau pur şi simplu să îi negăm existenţa în speranţa că, odată cu trecerea timpului, o să se plictisească şi o s-o şteargă singurel. Din păcate gluma se îngroaşă pe zi ce trece şi buba nu are leac.

Andreea zicea ai răbdare, că toate vin la timpul lor. Eu îi răspund că timpul lor a fost ăla . Scurt şi sincer. Nu sînt pesimistă, nu sînt nebună, ăsta e adevărul şi ştiu că şi ea îl cunoaşte destul de bine.

Dincolo de martirizări şi lamentaţii, cel mai rău e să-ţi pară rău de faptul că nu ai păstrat legăturile. Pentru că aici am dat-o-n bară la superlativ, am eşuat magistral, sau şi mai simplu: am greşit.

Eu recunosc: niciodată nu păstrez nimic. Cu atît mai puţin legăturile. Mai ales cînd e vorba de oameni care pentru un anumit timp au avut deosebita onoare de a cunoaşte şi latura aceea a mea, mai puţin oficială, să spunem şi au ales, după ce s-au autoservit din bucatele alese, să parăsească de bunăvoie restaurantul.

O atitudine demnă de spulberat creierii pe care mi-o asum întru totul cînd după ce clientul a închis uşa în urma lui eu încep să fac curăţenie şi să şterg urmele pe care le lasă pe parchet, numerele de telefon, bileţelele, adresele de mail, scrisorile, cadourile, orice nimic, orice tîmpenie care mai are într-un fel sau altul legătură cu el.

Delete, delete, delete, ieşi din viaţa mea dar ieşi şi cu ce-ai venit şi cu ce-ai clădit pe durata şederii tale.

 Mi se pare singurul mod sincer de a te despărţi. Altfel putem să ne minţim aiurea, să o lălăim, să ne jucăm de-am Tom şi Jerry sau alte variaţiuni.

M-a întrebat cineva Bine da’ de ce nu mai poţi să rămîi prietenă? Pentru că nu mai pot fi prietenă cu o parte din mine pe care de bunăvoie am lepădat-o. Nu vreau s-o mai ştiu pe lîngă mine. Nu vreau s-o văd, nu vreau s-o simt, nu vreau s-o aud. E simplu băi, tu ăla care citeşti acum şi crezi că sînt imorală, pentru că s-ar putea să-mi fie dor de părticica aia din mine. Şi nimeni nu şi-ar dori asta.

Una peste alta, cred că nu mai e amuzant să zici că prima oară te-ai sărutat cu un băiat la 13 ani.

Mi-ar fi plăcut, cît timp am fost în liceu, să mă fi preocupat de asta în loc de alte infinite şi niciodată numite tîmpenii cu tentacule care nu mai au chef să mă scutească.

 

I sometimes wonder if they ever think about us this way…

Reclame
0

etc

stau si ma gindesc ca toate (dar absolut toate) se intimpla in modul cit mai rational cu putinta. nu exista inexplicabil sau gratuitate.
ce-am mai facut lately (dupa cum ziceam, stiu ca lucrurile intime sint cele mai interesante), nu pot sa dorm, visez mult (vise maraton pe 1000 de planuri, cu 1000 de personaje in care alerg, urlu, pling, rid, sint intr-o continua si absolut obositoare agitatie). am crize usoare de plins pe motive nefondate.
aproape zilnic.
oh, happy spring days…

0

„pop-culture”

ce ma enerveaza asta cu „pop-culture”.
pop-culture = chestii pop-ulare consumate cu multa placere de pop-or.
fie ca e freud, kfc, blecher (man, este incredibil cit de „pop-culture” e mai nou max blecher. cred ca intr-o zin cineva ar trebui sa faca o analiza a mutatiilor „pop-culturiï” si sa-mi explice ce cataclisme s-au peterecut in creierii maselor, astfel incit l-au transformat pe blecher intr-un icon), south park, friends, diablo, esarfe colorate si orice vreti voi, e „pop-culture”.
„pop-culture” e peste tot.
„pop-culture” rulz the world si nicio revolutie nu o sa zdruncine vreodata regimu’ asta.
de la restaurantu’ ala teribil dintre unirii si universitate, „sheriff’s” cred, cu un cowboy de doua ori cit mine spinzurat desupra, pina la baruletzul din constanta care se cheama „doors” si deasupra caruia vegheaza ceea ce pare a fi un cap stilizat al lui jim morrison.
the end, ca am obosit sa scriu despre „pop-culture”, fiecare fraza e un efort supraomenesc.
mi se pare ca pur si simplu sint sufocata de cultura asta impestritzata care ma invadeaza.
urasc referentii culturali. sint atit de seci si mereu ma gindesc la ei ca la un castron mic de portzelan plin cu coji de seminte.

0

Scrisorica lunii

„Ma bucur ca am reusit sa nimeresc in sfirsit gaura cheii si ca am intrat. Zimbind, ca si cind nici nu am fost constienta de actul pe care l-am intreprins.
Cheia s-a rasucit in broasca fara emotii, pentru ca problema emotivitatii nu poate fi niciodata extrapolata la o cheie de metal cojita de invelisul ei lucios.
Ar trebui sa luam exemplu de la asta.
Ideea este urmatoarea, as putea face atitea in momentul asta. As putea sa plec de-acasa si sa cutreier strazile, as putea sa inghit un tub de pastille sau pur si simplu sa cint la chitara o lalaiala care mi-ar aduce vecinii la usa apartamentului.
Da, dar la fel de bine as putea sa intru pe messenger si sa-ti dau un buzz, dupa cum la fel de bine as putea sa te sun si sa te injur in mod elevat, folosind niste cuvinte care pierzandu-si proprietatea ajung doar niste biete artificii stilistice. Remarcabile poate…
Dar stii ce fac acum? Ma apuc de citit un nou roman de Kundera, se cheama Identitatea, si ma gindesc cu drag ca si eu, ca si multi altii probabil, il voi macelari la anu’ cu o lucrare de licenta infecta care nu va fi nici pe jumatate ceea ce si-a propus cu adevarat sa fie. Si gindul asta ma linisteste, si imi da un sentiment de pace si de serenitate. Da, se poate!
La ora asta, aleg sa ma cultiv. Lucru pe care nu pot sa zic ca foarte multi oameni il fac acum, la 23:45. Pentru ei, ca si pentru multe altele, o sa ridic in aer intr-un mod cam timpitzel ce-i drept, un pahar plin cu bere. Pentru ca si eu, ca si prietenele Irenei din Ignoranta, aleg sa nu imi pese in seara asta de minunatul vin rosu frantuzesc care este atit de aproape de mine. Aleg lucrurile care imi sint cunoscute, pe care le stiu de atita vreme si care imi dau o senzatie pe care am convenit cu totii s-o numim siguranta.
Asadar, in spiritul cel mai autentic cu putinta, singurul care merita superlativul asta de care, intr-un mod naiv si derizoriu ne zbatem sa scapam (cel al mediocritatii, desigur),

va salut,
domnule…”

0

eu

iac-asa, simplu si delicat…
in ultima vreme ma bantuie urmatoarele „imagini” ale mele…
eu, pe un fond uber gliterat cu mult sclipici de toate culorile. predominant totusi argintiu. apoi o avalansha de acadele d-alea clasice in forma de melc, pe betze lungi, de toate culorile. predominant tousi roz. si bomboane de toate felurile ambalate cu o grija ingrijoratoare. (ce-mi place asta, „grija ingrijoratoare”). haine cu multe paiete. (atentie, nu kitschoase. nu nu nu !!!). pantofi cu funde si cu toc inalt, argintii.
bucle si fatza de portzelan.
eu pe un fond in aer liber, countryside. un munte nu foarte inalt, jos pashune si o turma de vreo 5-6 oi incredibil de curate si de pufoase. un riu limpede si floricele peste tot. o casa mica de lemn la marginea riului (genul ala de casa pe care o desenezi in primele clase, bidimensionala, cu un acoperish in forma de triunghi si cu doua ferestre in forma de patratzele). o rochie simpla si cam atit.
eu pe un fond intunecat intr-o padure toamna, seara, luna, langa o casa veche cu o arhitectura ciudata (yes, it’s all about architecture), intr-o rochie neagra. in cautare de fantome, vampiri sau orice altceva interesant.
eu pe scena la un concert uber obscur, imbracata intr-o camasha alba vintage cu volane verticale, pantaloni de piele si botine cu toc cintind innuendo. (ah da, si avand „infatzisarea” mea de acum. mai ales parul care starneste invidia tuturor)
eu in bucurestiul de astazi, intr-o camera la mansarda, cu mobilier saracacios si cu o masina de scris veche incercand sa scot din mine un inegalabil roman care m-ar putea scoate din mizerie si ar putea bucura in acelasi timp miliarde de oameni. yeah… this suits me so!
eu facand o lista de decizii GRESITE care imi apartin (including facultatea). apoi un abonament la un curs de finlandeza si implicit plecarea in finlanda. printre fiorduri, racoare si oameni reci care n-au nicio treaba cu balcanismul imbecil sau cu popoarele latine atat de saracacioase pe anumite planuri cu care simt ca pe zi ce trece nuuuuu maaaaa maaaaaiiii indentific.
iac-asa, simplu si delicat…
p.s. nu prea mai visez in ultima vreme. poate pentru ca nu prea mai dorm si am parte de reverii ca astea de mai sus.

1

make the best of your life… and teach me how it’s made

Sint acasa acum. Maine o sa plec din nou pe meleaguri mai gri, mai urate, dar mai vii.

E al naibii de frustrant contrastul asta dintre artificialitatea orasului astuia, plin de betoane, masini, oameni si poluare, si felul in care reuseste sa fie cel mai ‘viu’ oras din tara.

Viu as in… animat, nu stiu cum sa-i spun mai exact. E ca un trup de femeie spintecat de un serial killer in dreptul pieptului, pana la inima.

Toti ati vazut cum arata o inima functionala intr-un trup de femeie.

E plina de sange si se zbate.

Cam asa si cu capitala.

Mereu sint oameni in jurul tau. Aici nu esti niciodata singur. Asta e bine.

Asta imi face bine.

Agitatia.

Nervii.

Cursurile.

Puhoiul de oameni de la metrou, intre orele 7-9 si 18-20.

Toamna asta traiesc cam in gol… nu prea stiu inca ce se intampla cu mine. Ploua, si se face din ce in ce mai frig, si nu stiu pe-aici nicio cafenea faina unde sa pot sa beau o ciocolata calda.

Anii trecuti era altfel.

Mi-e frica sa mai scriu ceva despre ‘toamna de alta data’.

Cica asta ar trebui sa fie cea mai misto perioada a vietii mele. Si ar trebui sa ma concentrez pe ea.

Anyway, make the best of your life… chiar daca asta inseamna un ceai cald la tine acasa, un film intr-un cinematograf-frigider, o plimbare prin parc cu cineva drag…

Make the best of your life… poate ma-nvatati si pe mine cum se face.

peseu: mi-am luat o carte misto. de fapt mai multe.

altele.