0

Restul e balast

Zilele astea mă gândeam, cu tristețe, că m-am stricat de tot. Gata. Ăsta e sfârșitul, mi-am spus. Totul mi se pare o tâmpenie. Mă uit la filme ușoare și fără substanță, la semi-porcărioare menite să îmi păcălească creierul. La blockbustere. La acea formă de artă care confiscă timpul doar pentru a te sustrage din realitate. Este, cred, un scop terapeutic perfect justificat. Suntem nefericiți, și în nefericirea și plictisul nostru, ceva trebuie să umple golul. Desigur, e mult prea ușor să vorbești de pe tușă când n-ai pus umărul nici măcar la o păcăleală.

Revenind, mă uit la tâmpenii. Citesc niște abominații. Mă chinui de o lună să termin Leagănul Pisicii de Vonnegut. Și mi se pare o carte proastă. Mult prea proastă pentru renumele ei. Seacă. Am putea foarte bine și fără ea. După ce o termin, o să fiu aceeași. Mulțumesc, domnule Vonnegut, pentru nimic. Dumneavoastră și altor câteva mii și milioane de câcaturi cu care ne luăm din când în când câte o țeapă. Gata, mi-am zis, iar îmi pute absolut tot. Viața e prea scurtă, se scurge la viteză automată și orice tâmpenie citită și orice film cretin vizionat este, pentru mine, un eșec.

Din păcate însă, nu mai există filtre. Filtre adevărate. Critici adevărați. Formatori de opinie care să conteze. Oameni care să separe balastul de capodopere. Oameni care să formeze un gust, o educație, un minim control asupra a ceea ce mai numim azi artă.

Prea puțin se scrie și se vorbește despre lucrurile care contează cu adevărat. Despre filmele bune, despre cărțile care merită, nu pe nepotisme și cumetrii, ci pe bune. Totul e băgat într-un mare malaxor, de la știrile false și conspirațiile dubioase până la reclamele la pastile și la farmacii, la detergenți, la credite de nevoi personale și la campanii pentru salvare a sculpturilor patrimoniale. E ca în faza din Restul e tăcere când se filmeaza bătălia de la Plevna. Deși ar trebui să fie o simulare, când atacă armata turcă toata lumea fuge de frică. Căci mintea limpede care să judece diferența dintre realitate și ficțiune nu mai există. Ea a fost înghițită de un amalgam de factori la baza cărora stă fix lipsa de pregătire. Incredibil de bun filmul, unul dintre cele mai dacă nu cumva cel mai bun pe care l-a dat cinematografia română până acum. Desigur, un film despre care se scrie puțin și se vorbește și mai puțin. Genul ăla de film care te face să gândești după. Avem de toate pentru toți dar poate cel mai relevant e că nu avem ceea ce ne-am fi dorit : libertatea. Grig Ursache se luptă, practic cu toți : cu un părinte care nu vede rostul cinematografiei, cu bătălia de putere dintre sponsorii care încearcă să coordoneze procesul cinematorgrafic, cu prentențiie celor mai înalte autorități politice ale țării, cu un public needucat și neobișnuit cu această nouă formă de artă, cu dictatul teatrului încă prea puternic la început de secol XX și nu în ultimul rând cu problemele tehnice : pelicula e perisabilă, camera se oprește în mijlocul unei scene sub șiroaie de ploaie, coordonarea unei mulțimi pare aproape imposibilă.

Dincolo de replica excelenta, Grig Ursache n-a domnit, și nici filmul lui Caranfil nu a domnit așa cum ar fi meritat să domnească. Pentru că nu există dreptate și poate că ideea în sine de capodoperă e una greșită. Anyway, cui îi mai pasă acum de asta? Se simte cineva sărac intelectual? Mai simte cineva o lipsă, oricât de mică, a modelelor autentice, a pregătirii aprofundate, a cunoștințelor pe care le mai poți etala în fața cuiva?

Cum ar arăta scena în care, la o masă oarecare, se vorbește despre filmul lui Caranfil? Cum ar arăta personajele, cum ar suna dialogul? Ar fi sau nu ar fi? Ar fi filmul lui Caranfil un subiect aprins de dezbatere, ar fi doar un cadru fugitiv de afiș la avizierul unui cinematograf în fața căruia doi iubiți se ceartă, sau, realist vorbind, nu ar fi deloc? Mi-aș dori foarte mult să fie… alfel, restul știm cu toții ce este : balast. Munți, râuri, siroaie infinite de balas.

Reclame
0

Somnul

Mă gândesc de multe ori la cine mai suntem și ce mai căutăm, până la urmă, pe-aici. Care e țelul, care e proiectul? Sensul s-a pierdut de mult pe drum, asta dacă vreodată am bâjbâit măcar pe lângă.

Care mai e rostul zilelor care trec aiurea? Ce mai contează până la urmă? Ce-a contat până acum? A fost sau n-a fost?

Mă uit la C. cum doarme. Somnul trebuie să fie cea mai vulnerabilă stare în care te poți afla. Este de o frumusețe dezarmantă. De o fragilitate cutremurătoare. Mă uit și mă mir. Și mi-e frică. Nu știu cine ne-a programat așa. De ce nu putem dormi cu săptămânile. Sau cu lunile. Să ne deconectăm pentru mult timp. Să ne întâlnim eventual în vise. Măcar o dată pe an să avem un somn de-o lună. Să știm sigur că atnuci se doarme. Oricât de mult am pierde. Oricâte lucruri s-ar întâmpla în absența noastră. Cred că o absență e necesară. Oricum prezența nu spune mare lucru.

Revenind. E atât de frumos. Cum să ucizi cu pleoapele atâta frumusețe?

0

Tăcerea

Pe cine mai miră acum, în ceasul al 2012-lea, criza profundă în care s-a afundat politica românească ? Lipsa de credibilitate a politicianului român de orice culoare, lipsa lui de profesionalism, amatorismul care se vede cu ochiul liber de la mari distanţe precum şi lipsa unei alternative sunt tulburător de alarmante. Faptul că niciun politician nu mai găseşte nicio armă cu care să stea în picioare mă face să zâmbesc cam cu tristeţe.
Un singur respect n-a ştiut politicianul român să şi-l câştige în toţi aceşti ani de tranziţie : respectul pentru discursul rostit, singurul inviolabil. Una dintre cele mai importante arme pe care orice politician le are la îndemână, absolut ştearsă din conştiinţa tuturor, pare-mi-se, rămâne limbajul.

De când sînt în Franţa asist cu multă plăcere la un fenomen inexistent la noi : discursurile preşedintelui francez Sarkozy, un exerciţiu de retorică impecabil. Le-am urmărit de fiecaredată în contexte total diferite, printre oameni cu orientări politice diferite, de vârste diferite. Mai în glumă, mai în serios, la sfârşit cu toţii ajungeau la aceeaşi concluzie : ‘’Ei, nu poţi să zici că nu vorbeşte bine’’.

Daţi-mi un singur nume de politician post-decembrist care s-a impus în mod autentic la noi prin puterea discursului.

Această ‘’ars bene dicendi’’ a lui Quintilian, uitată în mod absurd pe meleagurile noastre are consecinţe uluitoare. Într-o situaţie reală în care oamenii ies în stradă şi strigă, politica românească răspunde prin tăcere. Normal, devreme ce discursul ei a dispărut complet.