0

Zen

Citesc cutremurătorul Zen al lui Cărtărescu, după un an în care m-am plictisit de moarte, tot citind în franceză feluriţi scriitori italieni, ca Tabucchi şi Calvino. Plictisitoarele lor romane-enigmă, aceste polare ale literaţilor, m-au scos din minţi. Ce plăcere ludică pe capul meu, să subliniez şi să fac felurite schiţe, să mă gândesc la planuri, la naratori, autori, naratari, personaje, perspectivă narativă, oare ce-ar fi zis Genette despre asta sau ce-ar fi zis Durand despre ailaltă şi altele. Chiţibuşeli cretine şi situaţii în care mă trezeam în postura de Sherlock la vânătoare de artificii narative, o pierdere de vreme cumplită dar cu o satisfacţie uluitoare, ca rezolvarea unui careu de rebus sau rezultatul unei integrale după pagini şi pagini de lupte, când despre literatură se poate scrie fermecător în mod direct, ca în Zen-ul cărtărescian…

0

EU

Eu una sînt o persoană de o sinceritate de-a dreptul stupidă de pe urma căreia tot sufăr decepţii cu de-a valma. Trăiesc în Franţa de un an şi încer să promovez aici cum pot cultura şi în special literatura noastră, un fel de muncă de furnică solitară pe care mi-o asum cu cele bune şi mai ales cu căruţa de rele. Ei, dar când tu îmi zici că despre scriitorul X parcă n-ar fi interesant să scriem, ‘’că doar n-a murit încă’’, de parcă numai Moartea îl poate încununa pe artist cu gloria şi cu recunoaşterea care i s-ar cuveni încă de pe-ACUM, mie îmi vine să plâng.
Îmi vine să sap o groapă adâncă şi să sar în ea.
Îmi vine să trăiesc ca un pustnic departe de toţi.
Îmi vine să şterg cu hărnicie fiecare urmă pe care am putut-o lăsa oriunde, şi să mă dau dispărută.
Îmi vine să-mi iau câmpii.
Atât.

Toţi anii ăştia de văicăreli şi de războaie vor trece aiurea, mă vor obosi. La sfârşit voi fi plictisită şi singură, ca de obicei, şi nimic nu va mai conta, şi Moartea o să vină şi pentru mine şi o să mă scalde într-o aureolă de martir pe care eu nu voi da nici măcar doi bani, ca şi scriitorul X, de altfel…

0

Lecturi şi alte chestii

Stau eu şi mă gîndesc, în timp ce mă rog să termin totuşi facultatea vara asta şi nu la iarnă, la sacii de cărți pe care-i am acasă şi din care n-am citit nici măcar jumătate. Tot felul de cărţi uitate prin rafturi, încoțopenite acolo doar ca să nu fie duse la anticariat, adunătoare de praf şi acarieni. Majoritatea literatură română, căci maica-mea a strîns ca un hîrciog harnic tot ce-a putut. O grămadă de scriitori interbelici pe care nimeni nu-i mai citeşte azi, poate doar studenţii de la Litere, d-ăştia ca mine care cică ar trebui să privească altfel problema literaturii, bla bla. Mă mai gîndesc şi la anii în care au apărut cărţile respective, în care toți autorii ăştia chiar erau la modă, chiar erau citiți. Cum o fi fost oare cînd a apărut Toate pânzele sus! ? Citesc pe net tot felul de mărturii ale nostalgicilor din vremurile alea, despre cum citeau ei nu ştiu ce cărți de Ioana Postelnicu (cine naiba a mai citit în ultima vreme o carte de Ioana Postelnicu? Cred că n-am auzit niciodată numele ăsta rostit pe viu) sau de Ileana Vulpescu (chiar maica-mea m-a bătut la cap toată vara, văzînd că o luasem la pas cu Cella Serghi, să citesc Arta Conversației, că e cartea ei de suflet, că a citit-o într-o noapte, etc. )

Eu cred că toți scriitorii ăştia uitați prin biblioteci ar trebui recitiți, revalorificați. Mai cred şi că ar trebui reeditate multe cărți, că ar trebui traduşi odată toți sacii ăştia de cărţi (multe din cărți sînt chiar mişto), că ar trebui integrați în circuitul universal. Poate aşa o să sa se spulbere şi mitul că avem o literatură minoră. Mă deranjează circuitu’ ăsta închis, mă deranjează că încă nu există profesionalism, că pe prea puțini preocupă problema literaturii române în context universal, şi chiar şi-atunci cînd mai răsare cîte unul e imposibil să nu se lovească de sobrietatea academică dusă cîteodată la extreme. Nu mai vorbesc de studenții de la Litere care sînt nişte moluşte şi care nu au şi nici nu vor avea vreodată o viziune macro… ce-i drept nici nu eşti format în sensul ăsta, deci na… sîntem încă departe.