0

Chiria

Mă scol dimineața, mă uit în oglindă și, de cele mai multe ori, mă cutremur. E ca în Caragiale, cu mersul pe sârmă. E un fel de dat cu zarul. Sper că va fi o zi normală. Sper că n-o să fie prea mult stres la muncă. Sper că C. e bine și mănâncă. Sper că n-o să merg iar în șir indian, lovindu-mă la propriu de oameni spre metrou. Sper că n-o să am iar un atac de panică în timp ce o să intru într-un open-space colcăind de oameni care vorbesc la telefoane sau între ei. Sper că dacă iau taxiul n-o să mă blochez pe Mihai Bravu înspre Dristor, înconjurată iar de oameni în mașini. Sper că nu va fi coadă la Mega în timp ce mă duc să-mi iau lapte și sper că n-o să mi se întoarcă stomacul pe dos în timp ce voi vedea rafturile ticsite cu mâncare, așteptând gurile noastre hămesite s-o înșface. Sper că într-o zi, toți oamenii vor dispărea. Și că va fi liniște.

Citesc prin presa online că Radu Aldulescu doar ce-a rămas pe drumuri. Da, dar nu plătea chirie, chițăie robo-zombii. Vă vorbesc vouă, plătitorilor de chirii. Sunteți fericiți că plătiți o chirie? Vi se pare o realizare să îi dai altcuiva mai mult de jumătate din salariul pe care-l câștigi ca să ai unde să dormi câteva ore pe noapte? Vi se pare ok să faceți compromisuri, trăgâd de un job de rahat doar ca să vă plătiți chiria? Trăiți pentru plata chiriei, lună de lună. Nu vă e un pic scârbă? Nu vi se scoală părul pe voi știind că energia și stresul și timpul vostru au ca scop ultim acest obiectiv ridicol, care e plata chiriei? Mai faceți și altceva în afară de chirie? Mai trăiți? Ah nu… sunteți niște roboței de multinațională care își plătesc chiria.

Între timp, scriitorul Radu Aldulescu nu a plătit chiria. A stat și a scris. Mi-l imaginez, în mijlocul străzii, departe de comoditatea tavanului pentru care sclavagim zilnic. Liber. Trist nu este faptul că Radu Aldulescu nu mai are unde să locuiască. Trist este că Radu Aldulescu nu prea mai are pentru cine să scrie. Nici el, nici toți ceilalți Aldulești care mai au incredibilul curaj să creadă în literatură. Și în libertate. Și în altceva. În ceva mai mult, în felul în care poți să nu îți plătești nenorocita de chirie. L-ați citit pe Radu Aldulescu? Ah da, nu… nu l-ați citit. Nici pe el, nici pe ceilalți care nu plătesc chirii. Nici măcar eu nu l-am citit… sunt prea ocupată. Să-mi plătesc chiria, ce dracu’…

1

Cărţile ei nescrise

În dreapta femeii, pe biroul de lemn improvizat, două teancuri de cărţi necitite. În stânga, într-un pătuţ de lemn cu gratii, un copil dormind. Capul rotund, moale, iese de sub cuvertură. În urmă cu mai mulţi ani, acceaşi femeie pregătindu-şi licenţa. O cameră de cămin strâmtă, gândacii mici şi roşiatici purtându-şi ouăle în spinare. Feţele zbârcite degajând o indiferenţă de neclintit. Conştiinţa moartă a adulţilor-copii răsunând în capul ei.

Bucureştiul – un oraş trist din Est.

Copilul râde în somn. Gura subţire lasă să se vadă dinţii strâmbi şi ascuţiţi.

Fetiţa creşte în capul mamei. Durerea celei din urmă va fi durerea ei. Dezamagirile celei din urmă vor fi ale ei. Dispreţul, depresia, resemnarea, furia, toate ale ei.

Certitudinea că fetiţa nu va fi scutită, neputinţa mamei.

Două perechi de ochi verzi, aceeaşi de fapt.

Un teanc de foi albe – cărţile ei nescrise. Rânduri împrăştiate, degeaba. Cărţile ei nescrise, cuvintele care nu vor să prindă formă, plânsul copilului.

Amintirile, comunismul, vidul de după, o picătură de cerneală într-un pahar cu apă. Un film prost cu purici, Republica Socialistă România. Un răsărit de soare în mijlocul brazilor pe certificatul de naştere.

0

Artă, pornografie, Baise Moi, cugetări filosofice şi recomandări prețioase

b moi

M-a distrat întotdeauna eticheta de scandalos/ scandaloasă care se lipeşte cîteodată de anumite filme. Desigur, în literatură s-a depăşit de mult prejudecata asta; cenzura s-a lăsat păgubaşă iar violența sexuală a fost în sfîrşit tolerată, apoi revalorificată, explicată, consumată, încît în momentul de faţă pare chiar un subiect depăşit. Filmul, săracul, dat fiind faptul că nu se bucură de o istorie întinsă pe mii de ani, nu o duce chiar aşa de bine.

Ştim deja că în ultima vreme nu există an fără un scandal pe teme sexual-pornografice în industria cinematografică. Ba chiar de 10 ani încoace e aproape o tradiție. Inutil să fac o trecere în revistă a filmelor artistice cu scene explicite. Aveți Last tango in Paris, mare parte a cinematografiei asiatice precum şi scandalul cu Vincent Gallo la un Cannes. Întrebarea e : mai sînt autentice răzvrătirea şi repulsia împotriva scenelor evidente care se întîmplă să mai ruleze din cînd în cînd pe marile ecrane?

Desigur, cu filmul e mai greu. Imaginea are un impact mai puternic decît îl va avea vreodată cuvîntul. Şi totuşi…

Cred că veşnica frămîntare pornografie/ artă nu are moarte. Mă mai distrează şi deştepţii care încearcă să descopere şi să definească granița dintre pornografie şi artă, ca şi cum ea ar fi una fină şi alunecoasă.

Filmele porno sînt ceea ce ştim cu toții că sînt. Funcționează ca stimulent şi atît. Orice încercare de a găsi bucata estetică e forțată şi useless, dar şi pe asta o ştim deja.

Totuşi, în momentul în care o scenă cu sex apare într-un film (şi nu vorbesc de sexul sub plapumă sau sub jocul subtil al umbrelor şi al unghiurilor căutate îndelung) mintea multora se scurtcircuitează. Desigur cu toții invocă felurite motive care nu ştiu dacă e bine sau nu să fie judecate. Cică ține de pudoarea fiecăruia & so on. Dar una e să nu fie genul tău, şi alta e să le pui la zid.

Acum ceva vreme am văzut Baise Moi, alt film cu potențial scandalos receptat evident negativ, cenzurat şi aşa mai departe. Astăzi l-am revăzut. Printre acuze, cea mai răsunătoare este, desigur, violența sexuală şi grafică gratuită. Mie nu mi s-a părut nimic gratuit în filmul ăsta. Ba chiar mi-a plăcut, pentru că în sfîrşit cineva a reuşit să treacă peste o convenție plicticoasă.

E clar că actul sexual în cinematografie a fost îndelung mitizat şi poetizat. Normal, au ieşit şi opere de artă din asta, dar ele sînt puţine. Prin Baise Moi, Virginie Despentes şi Coralie Trinh Thi au reuşit să arate (insist asupra faptului că e o reuşită) că actul sexual nu este poetic. Că violenţa, actele instinctuale, lipsa unei conştiinţe morale există, că nu există absolut nimic poetic în ele şi că în plus poţi să le şi exprimi prin intermediul imaginilor. Deci este Baise-moi un film artistic sau nu? Paradoxal, este arta care refuză convenţiile artei. Un demers aproape avangardist. Nici nu poate fi vorba de pornografie, ba chiar nici de limita dintre artă şi pornografie, pentru că arta şi pornografia sînt două sfere autonome care după umila mea părere nu fuzionează.

Acestea fiind spuse, recomand filmul ăsta fără să am absolut nimic pe conştiinţă. Nu mă interesează pudorile, dezgustul, ficatul celor care vor avea probleme urmărindu-l. Enjoy!

0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!

0

Revista “Fracturi” şi bombele universitare cotidiene

http://www.observatorcultural.ro/NOI-in-literatura*id_1870-news_details.html

În aceeaşi zi, la Sala de Lectură se inaugurează o expoziţie cu volumele/antologiile şi revistele studenţeşti scoase în facultate din 1980 pînă astăzi, care va rămîne deschisă publicului pînă la sfîrşitul lunii. Vor fi expuse pentru public exemplare din volumele: Aer cu Diamante, Cinci, Desant ’83, Flashback 1985, Universitas, Pauză de respiraţie, Ficţiuni, Tablou de familie, Ferestre, Paupera, Album de familie la sărbători, Povestiri din prezent, 1984-ultima generaţie a comunismului românesc, Rubik, Scrisoare de iubire, dragoste, amor, Deschideri şi revistele studenţeşti din facultate Litere, Litere nouă, Be-tonuri, Eliterebelle, Texte, Doamna Grasă.

Chiar nu îmi vine să cred că oamenii ăştia, cică principalii actori de pe scena literară şi culturală românească ignoră cu bună ştiinţă o revistă care îşi merită locul ei în inventarul publicaţiilor universitare din ’80 încoace. Mă ia cu frisoane (sincer!) cînd mă gîndesc că oamenii ăştia prin gestul lor total deplasat taie o bucată din istoria evenimentelor şi a generaţiilor formate în Facultatea de Litere. O şterg cu buretele deşi majoritatea sînt istorici ai literaturii române.

Eu una, ce-i drept, nu mai sînt dezamăgită. Dezamăgită am fost acum un an, acum doi. Astăzi mi-e greaţă şi mi-e ruşine. Cred că e cea mai sinceră ruşine pe care am trăit-o în ultima vreme. Mi-e ruşine de faptul că la vară, oamenii ăştia, care pun interesele lor personale înaintea realităţii o să mă certifice pe mine.