0

Pe sărite

Mare tam-tam cu ICR-ul. Oriunde mă întorc, oriunde mă învârt, nesimţirea şi obrazul gros tronează cu dezinvoltură. Azi vorbeam cu G.: ce-ar fi sa nu mai ies niciodată din casă? Poate aşa i-aş simţi mai puţin. Poate fără internet, fără televizor şi fără a lua contactul cu lumea exterioară m-aş putea proteja. Altă şansă nu prea mai văd.

Cristian Mungiu se plânge de mama focului că numai întru şi prin ICR România a ajuns să nu mai fie asociată numai cu Dracula, cu Ceauşescu sau cu copiii străzii. Normal, doar nu filmele domniei sale, despre avorturi şi, mai nou, exorcizări vor reuşi să ofere imaginea unui alt fel de Românie. De altfel, marele laureat de la Cannes a şi bălbâit printr-un interviu ceva cum că el oricum face filme pentru Evropa, nu pentru noi, care nu venim dară la cinema. Sau dacă venim, venim cu popcornul. Chiar aşa, puţin respect pentru scenele în care un nene îşi gazează porcul în apartament. E terifiant pentru Vestici, e drept. Aştept cu sufletul la gură viitorul film al lui Mungiu. Îi recomand ca posibile teme următoarele : câinii vagabonzi, căminele bucureştene, cozile de la poştă, o călătorie cu trenul pe ruta Bucureşti-Constanţa.

Azi mi-am susţinut lucrarea de M1. În comisie, un cretin care mă întreabă dacă nu cumva oi fi ardeleancă. Îi explic că sunt din Constanţa şi că am terminat la Bucureşti. Analizându-mi tâmpeniile, începe să-mi citeze din marii iluştri necunoscuţi de la catedra X de la universitatea din Cluj. Unul, doi, trei, vreo patru nume pe care cică eu nu le-am inclus în bibliografie. El însuşi, lector d’échange de la universitatea din Cluj în Aix, vorbind o franceză mai stricată ca maică-mea, care ultima oară a dat franceza la Bac acum mai bine de treizeci de ani. Mă enervez şi îi zic să-mi citeze dracului şi pe cineva de la Iaşi, că e dubios numai cu numele lui clujene. El, nu şi pace. Că ‘’întâmplător’’ chestiile care-mi lipsesc se întâmplă să fie din Cluj. Cretinul ăsta (ca şi alţii) e întâmplător reprezentantul culturii române într-o universitate străină. Întâmplător e un dobitoc, dar cu durere la bască şi cu salariu. Eu, până una-alta, tre’ să suport asemenea specimene şi să-i ajut să-şi ia banii pe spinarea mea, că doar le sunt studentă. Întâmplător situaţii ca astea mă fac să plâng de nervi.

Colac peste pupăză, eu mor de inimă rea la mama naibii pentru vaidesteauaei cultura română, dar actualul prim-ministru copiază jumătate de teză de doctorat. Îmi vine să-mi ard paşaportul şi buletinul. Certificatul de naştere să rămână, oricum e cu stema comunistă care nu-mi spune nimic.

3

Super criză-defulare

Ok, nu mai suport, pur şi simplu nu mai fac față, cred ca iar s-a umplut paharul suportabilității prostiei care domneşte în căminele bucureştene. Inutil de precizat că literally toți inculții mediocri care n-au nicio perspectivă şi care sînt doar nişte trântori graşi cheltuind banii părinților s-au adunat aici, în buricul târgului. Trebuia să mă aştept la asta. Copiii ăştia care vin la facultate în Bucureşti n-au nici cel mai mic simț al responsabilității (bine acum nu generalizez, că or fi şi excepții) şi în trei ani de frecat menta în capitală nici n-o să-l aibă vreodată. Pentru că nimeni nu se mai preocupă de educație la nivel universitar. Pentru că e o junglă în care nu există reguli, şi dacă ele există sînt doar pe hârtie. Cămine de câcat, universități în care la cel mai mic accident poți muri, profesori doar cu numele, studenți care n-au nicio treabă cu ceea ce fac. Vă urăsc pe toți, dar vă urăsc suculent şi visceral. Nişte sentimente cum rar mi-a fost dat să experimentez până acum.

Acestea fiind spuse, o să îmi fac dracului bagajul ca să plec acasă pentru încă o cură de detoxifiere. Treburile merg prost în țară? Stați liniştiți, în câțiva ani va fi iadul pe pământ.

0

Lecturi şi alte chestii

Stau eu şi mă gîndesc, în timp ce mă rog să termin totuşi facultatea vara asta şi nu la iarnă, la sacii de cărți pe care-i am acasă şi din care n-am citit nici măcar jumătate. Tot felul de cărţi uitate prin rafturi, încoțopenite acolo doar ca să nu fie duse la anticariat, adunătoare de praf şi acarieni. Majoritatea literatură română, căci maica-mea a strîns ca un hîrciog harnic tot ce-a putut. O grămadă de scriitori interbelici pe care nimeni nu-i mai citeşte azi, poate doar studenţii de la Litere, d-ăştia ca mine care cică ar trebui să privească altfel problema literaturii, bla bla. Mă mai gîndesc şi la anii în care au apărut cărţile respective, în care toți autorii ăştia chiar erau la modă, chiar erau citiți. Cum o fi fost oare cînd a apărut Toate pânzele sus! ? Citesc pe net tot felul de mărturii ale nostalgicilor din vremurile alea, despre cum citeau ei nu ştiu ce cărți de Ioana Postelnicu (cine naiba a mai citit în ultima vreme o carte de Ioana Postelnicu? Cred că n-am auzit niciodată numele ăsta rostit pe viu) sau de Ileana Vulpescu (chiar maica-mea m-a bătut la cap toată vara, văzînd că o luasem la pas cu Cella Serghi, să citesc Arta Conversației, că e cartea ei de suflet, că a citit-o într-o noapte, etc. )

Eu cred că toți scriitorii ăştia uitați prin biblioteci ar trebui recitiți, revalorificați. Mai cred şi că ar trebui reeditate multe cărți, că ar trebui traduşi odată toți sacii ăştia de cărţi (multe din cărți sînt chiar mişto), că ar trebui integrați în circuitul universal. Poate aşa o să sa se spulbere şi mitul că avem o literatură minoră. Mă deranjează circuitu’ ăsta închis, mă deranjează că încă nu există profesionalism, că pe prea puțini preocupă problema literaturii române în context universal, şi chiar şi-atunci cînd mai răsare cîte unul e imposibil să nu se lovească de sobrietatea academică dusă cîteodată la extreme. Nu mai vorbesc de studenții de la Litere care sînt nişte moluşte şi care nu au şi nici nu vor avea vreodată o viziune macro… ce-i drept nici nu eşti format în sensul ăsta, deci na… sîntem încă departe.

3

Nelinişti structuraliste şi gafe

Desigur tre’ să povestesc acum o mare dilemă care m-a chinuit intens şi neproductiv (că aveam altele de făcut pe care nu le-am făcut) după un minunat şi inutil examen de teoria literaturii.

Pe subiectu’ meu (care cred că mi-a fost predestinat, căci culmea era unul miştocuț) scria aşa: tipuri reductive de lectură. Am zis eu prostii peste prostii, despre eroarea biografistă şi altele. La un momentdat, zic şi că lectura de tip structuralist este una reductivă. Pentru cei care nu ştiu cum să îşi transforme creierul într-o legumă, vă invit la o lectură delicios de toxică pe Wikipedia despre ce vor ăştia cu structuralismul lor. Deci rezumat de mine în trei lulele-trei surcele, după structuralişti forma preexistă conţinutului. Şi deci logic vorbind îl limitează, îl constrînge, îl face să se subordoneze. Să luăm un exemplu mai domestic, gîndindu-mă că mai există şi oameni normali care îmi citesc blogul: avem o poezie cu formă fixă. Să zicem că este un sonet. Prin urmare ca să scrii un sonet eşti constrîns să îţi aranjezi toate ideile/imaginile/suferințele într-un textuleț de 4-4-3-3 versuri.

Bun, şi zic eu că pornind o judecată în acest sens, adică dinspre formă înspre conținut ajungi să lecturezi un text într-un mod cît se poate de reductiv. La care primesc o întrebare-gafă din partea profesorului, maaare om de cultură şi doctor în filologie: păi şi ce, ție ți se pare cumva că forma nu impune mai mult sau mai puțin conținutul? Adică ai putea să citeşti şi în sens invers? Dinspre conținut să ajungi la formă?

Bun. Întrebarea a fost dată uitării. Răspunsul evident era un DA mare cît casa poporului.
Bineînţeles, marea “inovație” vine tot de la prietenii noştri avangardişti, îndeajuns terfeliți, făcuți zob, prost studiați sau pur şi simplu ignoraţi cu seninătate (ca în povestea de astăzi) în Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Este de ajuns să ne gîndim la celebrele (pentru unii, evident) caligrame ale lui Apollinaire. Ideea e simplă, conținutul dă forma.
null

Să nu mai zic că povestea cu conținutul care dă forma apare încă de la romantici. O face Keats în Ode on a Gercian Urn. Dacă nu mă credeți pe mine, citiți Museum of words a lui James Heffernan că m-am plictisit să demonstrez în van ca o alienată mintal nişte finețuri ca astea.
Deci da, aplicați cu încredere la Litere la Bucureşti. Garantez eu pentru alienarea voastră totală, dacă şi numai dacă sînteţi pe bune interesați de ce se întîmplă acum în literatură.

5

Universitare din ce in ce mai tragice

Cred că în trei ani de facultate am dat la examene cam pentru două facultăţi. Da, e oarecum întemeiat dacă mă gîndesc la faimoasa “dublă specializare” cu care o să mi se ştampileze fițuica la sfîrşit de iunie. G. mi-a zis că în Franța cînd vrei să faci “litere” faci numai literatură şi lingvistică franceză. Opțional îți mai alegi tu o oră pe săptămînă timp de un semestru o altă limbă. Dacă vrei să studiezi pe bune altă limbă străină te duci la limbi străine. Ceea ce mi se pare normal. La noi se practică o struțo-cămilă datînd cred că din secolul trecut, fără ca nimeni să-şi pună problema că totuşi cercetările, atît în domeniul lingvisticii cît şi al literaturii evoluează. Se numeşte progres ştiințific. Apar tot soiul de chestii, se schimbă o grămadă de lucruri. Apar discipline noi, gramaticile sînt din ce în ce mai stufoase, turnurile de beletristică se înalţă şi ele, în puii mei, încît la un momentdat devine IMPOSIBIL să mai lucrezi pe o mie de fronturi. În mod magic, pentru copiii care termină acum anul I la Litere în Bucureşti, materia s-a redus drastic. Acum eu sper că s-a redus cu conştiinţa faptului că da, este prea mult, şi nu din rațiuni de ordin “avem 300 de studenţi în an şi nu avem cum să le asigurăm spațiul necesar pt a zace cîte 10 ore pe zi în facultate la cursuri”.

Dar dincolo de rahatul ăsta imens (căci trebuie să fii nebun să spui că lucrurile nu put rău rău dar rău de tot în sistemul universitar) stau eu şi mă gîndesc aşa… cine o să-mi facă şi mie dreptate? Că am stat cu zecile de ore în facultatea aia la cursuri inutile prezidate de oameni care n-au nicio treabă cu vocaţia de dascăl. Nici poveste, nu vreau să fiu luată în brațe şi legănată, dar eu chiar cred că a fi profesor înseamă ceva mai mult decît să stai la catedră şi să vorbeşti în continuu timp de două ore, după care să ieşi din transă, să te ridici şi să pleci.

Dar amuzant este că şi ei recunosc asta. Nu o să uit cum decanul, simabilul domn Papadima a venit să ne prezinte ofertele de master spunînd că ceea ce nu găsim la alte universităţi din ţară şi găsim la Bucureşti sînt cei mai buni specialişti. După 3 ani de amețeală în pepiniera specialiştilor eu vreau să mai cunosc şi profesori.

Şi totuşi ziceam eu, cine naiba o să facă dreptate? E clar că nimeni. Chiar nu vreau să fiu martirizată, nu am nici măcar pretenția că cineva exterior sistemului ar putea înţelege drama asta a mea (dacă nici ăia dinăuntru n-o resimt e clar că alienarea e singular şi răsfrîntă numai asupra mea).

Tot ce vreau eu acum, dar e pe bune singura chestier pe care mi-o doresc la modul dement-bolnav e ca lucrurile să se schimbe. Cred că m-ar durea rău de tot să ştiu că toți copiii ăştia care sînt mici acum o să treacă prin tot rahatul ăsta cînd o să se facă mai mărişori. Nu mai vreau cămine de cîcat în care trebuie să îţi împarţi camera cu necunoscuți şi cu paraziți cu multe picioare. Nu mai vreau o facultate bătrînă şi obosită plină de specialişti. Specialiştii să-şi facă treaba lor de specialişti şi să scrie cărțile pe care trebuie să le scrie. Vreau un campus universitar de bun simţ, nu un rahat împrăştiat prin tot Bucureştiul. Vreau să existe o minimă grijă pentru studenții ăştia amărîţi, mulţi dintre ei sînt nişte copii plecați pentru prima dată de-acasă… cine dracu’ îşi închipuie că o fi aşa uşor nu ştiu… Şi toate astea le vreau pentru generațiile care or veni, aşa cum şi alții le-au vrut pentru mine dar na, uite că n-am avut parte…

0

Sistemul m-a învins – criză de cititor

Ieri plimbîndu-mă aiurea prin Carrefour abia am reuşit să mă abţin şi să nu-mi cumpăr măcar o carte d-asta à la mode, gen Dan Brown sau Anne Rice sau John Saul sau mai noile prostioare cu vampiri care apar ca ciupercile după ploaie. De fapt simt o nevoie teribilă să mai citesc şi altceva, altceva mai light, să mă simt şi eu om. Am senzaţia că facultatea asta m-a pervertit într-asemenea hal încît nu mai pot citi niciun rînd fără să fac o mie de conexiuni, fără să mă gîndesc la influenţe, fără să contextualizez şi fără să văd o mie de alegorii, metafore, simboluri care parcă mă aşteaptă pe mine să le decriptez. Ce porcărie! Şi toate astea cui folosesc pînă la urmă? Ciudaţilor care fac o pasiune din asta… Şi nici măcar lor, pentru că dacă te detaşezi şi încerci să priveşti de undeva de sus demersul ăsta o să vezi limitele absurdului care de-abia mai fac faţă… Unde naiba e simpa plăcere de a citi o carte (care nu tre’ să fie neapărat Curteanul lui Castiglone sau alte bijuterii care te solicită intelectual pînă la epuizare)?! Unde e satisfacţia aia de final care să te facă să simţi că ai cîştigat ceva după ce ai dat de coperta a patra? Nici nu mai ştiu de cînd n-am mai simţit pe bune toate astea. Mai grav e că mă paşte o criză urîtă gîndindu-mă că niciodată n-o să mă mai pot detaşa de bagajul ăsta de cunoştinţe care mi-au agresat naivitatea mea de cititor pînă cînd au pulverizat-o de tot. Vina mea că am ales să rămîn.
Sistemul m-a învins, în sfîrşit, şi pe mine. Azi mă duc să serbez ultima zi în care mai calc la cursuri ca student. După-aia mă duc în Carrefour să mai dau o şansă cărţuliilor groase care se citesc repede. Adică de fapt să-mi mai dau mie o şansă.

2

literatura “de plenară”

Dar vai, în ce hal m-am săturaaaaat de fantomele comunismului care încă bîntuie meleagurile române. Nu, chiar nu vrau să iau în discuţie argumentul cum că “atîta timp cît nu s-a făcut dreptate lumea tot o să pomenească despre…” . Aiurea.

Eu am obosit de toată virulenţa asta cu care se contestă chiar şi la douăzeci de ani după ce s-ar fi încheiat, regimul comunist. Există o obsesie a anumitor personaje. E frica de a nu uita cumva ororile regimului. Pentru că da, ororile regimului vor fi în scurt timp uitate. Anii trec, generaţiile se schimbă. De aici efortul ăsta supraomenesc de a fixa cît se poate de bine toate datele în memoria noastră, respectiv a “tinerilor” care chiar n-au trăit nimic din vechiul regim.

Să dau doar un exemplu pe care-l trăiesc pe pielea mea la final de facultate. Cursul le literartură postbelică ţinut de Eugen Negrici. Curs pe parcusul căruia asist la o demonizare ce-I drept în termeni foarte estetici a anilor trecuţi de pînă în ’89. Demonizare care începe să fie repetitivă, obositoare şi pe alocuri nedreaptă. Demonizare pe parcursul căreia sînt acuzaţi tot felul de scriitori care pe lîngă faptul că acum sînt oale şi ulcele, ar fi trecut să slugărească în folosul partidului. Am să reţin (din multele chestii percutante, să zicem) felul în care este complet terfelit Geo Bogza, scriitor care culmea, a scris şi altceva în afară de “Cartea Oltului”. Ba chiar nişte poezie mişto. Dar desigur, de cînd sînt eu avocatul lui Geo Bogza? Apoi frate-su, Radu Tudoran, care deşi a rezistat fără să se alinieze curentului prin romanele lui de aventuri tot a adus un prejudiciu literaturii, pentru că a creat iluzia că “se poate”.
Mă deranjează. Sînt doi autori (dintre cei mulţi, inutil să îl mai menţionez pe Sadoveanu care s-a devalorizat de tot) care fie sînt efectiv prost studiaţi (vezi exemplul de mai sus), fie efectiv nici naiba nu îi mai baga în seamă.
Departe de mine pledoaria pentru activităţile lor propagandistice. Whatever, eu vreau doar un ochi lucid care să trateze OBIECTIV problemele astea. El nu există.
Ceea ce mă face să mă întreb, logic, oare cum o să sune examenul? Oare ce-o să fiu nevoită să fac ca să îl trec? Evident să zic cît de naşpa e Bogza şi restul şi cît de naşpa îs şi ăia care oarecum s-au strecurat. În concluzie: o literatură de plenară. La zid cu ea!!!!!!!!!