0

Chestii mai vesele şi nu numai

Eu în ignoranţa mea caracteristică (pentru că da, de multe ori am senzaţia ca sînt un pierde-vară, şi nici măcar unul boem-productiv, din contră, un mic parazit aşa) nu m-am aplecat prea mult asupra filmelor romîneşti din ultimii ani. Pur şi simplu. Na, deal with this one.

Totuşi într-un acces de conştientizare a fantei intelectuale în care alunec, am zis că a venit momentul.
Iată deci că zilele trecute am urmărit, cîteodată chiar îngrozită, minunatul film al lui Pintilie numit Terminus Paradis.
Despre poveste chiar nu am chef să vorbesc, pe mine m-a fascinat întru totul un singur actor, moartea pasiunii şi a talentului pe numele său Costel Caşcaval. Ştiţi genul ăla de actori pentru care n-ai nevoie de prea multă instruire intelectuală ca să-ţi dai seama că efectiv sînt slabi. Nu, atenţie! Nu am zis catastrofali. Se poate şi mai rău. Mă rog, ca în orice meserie de pe faţa acestui pămînt, nu toată lumea trebuie să exceleze. Dar asta mă face cîteodată să mă gîndesc (da, sînt efectiv uber răutăcioasă) ce naiba caută Costel Caşcaval în acest film? Asta e una. Dar el, el după ce s-au tras primele duble şi a avut ocazia să se vadă pe sine performînd, oare ce-a gîndit? Dar regizorul?

Există o întrebare care mă frămîntă. Cum se justifică prezenţa unui actor slab într-un film decent? Adică mi se pare aşa o convenţie ucigătoare. Regizorul presupun că ştie că tipul joacă prost. Poate că şi tipul e conştient de asta. Cu toate astea, treaba merge înainte.
Nu îmi rămîne decît o singură întrebare: de ce??!?!

Să schimbăm totuşi subiectul.
Trecînd la lucruri mai intime, mai grave şi mai riscante, acum mă bîntuie sentimentul că există această doză de superficialitate în toată cultura franceză pe care pur şi simplu nu o mai pot ignora. Ea există. Să nu fim ipocriţi. În cantităţi mai mici sau mai mari, variabile oricum de la o epocă la alta, ea este acolo. Cultura franceză este în esenţă o cultură light. Un pepsi fără zahăr. Un îndulcitor. Care niciodată nu va atinge gravitatea culturii germane sau engleze. Punct.

În altă dezordine de idei, pentru amatorii de cancanuri avîndu-mă ca subiect, pot să zic doar că nu am nici un chef de licenţă, examene, restanţe. Prin urmare încă nu m-a lovit febra conştiinciozităţii. Azi am fost la pomu’ lăudat, şi anume Mega Kilipirimu’ de la Dalles de unde mi-am luat un Roberto Bolaño pe care o să-l citesc de plăcere. Şi de-abia aştept să vină Paştile, să vină o dată şi G. din France cu sacoşa de cărţi, tot la fel, pentru micile mele plăceri intelectuale. Hi hi hi hi hi hiiiiiii !!!!

Reclame
0

Revista “Fracturi” şi bombele universitare cotidiene

http://www.observatorcultural.ro/NOI-in-literatura*id_1870-news_details.html

În aceeaşi zi, la Sala de Lectură se inaugurează o expoziţie cu volumele/antologiile şi revistele studenţeşti scoase în facultate din 1980 pînă astăzi, care va rămîne deschisă publicului pînă la sfîrşitul lunii. Vor fi expuse pentru public exemplare din volumele: Aer cu Diamante, Cinci, Desant ’83, Flashback 1985, Universitas, Pauză de respiraţie, Ficţiuni, Tablou de familie, Ferestre, Paupera, Album de familie la sărbători, Povestiri din prezent, 1984-ultima generaţie a comunismului românesc, Rubik, Scrisoare de iubire, dragoste, amor, Deschideri şi revistele studenţeşti din facultate Litere, Litere nouă, Be-tonuri, Eliterebelle, Texte, Doamna Grasă.

Chiar nu îmi vine să cred că oamenii ăştia, cică principalii actori de pe scena literară şi culturală românească ignoră cu bună ştiinţă o revistă care îşi merită locul ei în inventarul publicaţiilor universitare din ’80 încoace. Mă ia cu frisoane (sincer!) cînd mă gîndesc că oamenii ăştia prin gestul lor total deplasat taie o bucată din istoria evenimentelor şi a generaţiilor formate în Facultatea de Litere. O şterg cu buretele deşi majoritatea sînt istorici ai literaturii române.

Eu una, ce-i drept, nu mai sînt dezamăgită. Dezamăgită am fost acum un an, acum doi. Astăzi mi-e greaţă şi mi-e ruşine. Cred că e cea mai sinceră ruşine pe care am trăit-o în ultima vreme. Mi-e ruşine de faptul că la vară, oamenii ăştia, care pun interesele lor personale înaintea realităţii o să mă certifice pe mine.

2

Foamea de bani şi situaţia învăţămîntului superior

Dacă tot am făcut ceva gălăgie pe blogu’ ăsta cu privire la infinitele problem universitare care mi-au mîncat nervii şi care ştiu că niciodată nu se vor rezolva, să-i dăm înainte, zic.

Săptămîna trecută a trebuit (mă rog, a fost pînă la urmă alegerea mea, nimeni nu m-a ţinut sechestrată în lanţuri) să stau la un curs de TL (teorie literară pentru necunoscători) în urma căruia mi s-a confirmat, encore une fois, că treburile în facultatea asta sînt pură improvizaţie. Să expun pe scurt evenimentul: respectiva doamnă profesor a considerat că este mai important (vreau să cred că pentru noi, pleava studenţească) să comenteze rezultatele noastre, ce-I drept dezastuase de la examenul de pe semestrul trecut. Examen care după umila mea părere ar fi trebuit să dureze 3 ore, nu două. Pentru că să faci o analiză de tip Auerbach pe nu ştiu cîte fragmenţele din Cărtărescu plus să comentezi un fragment din Tudor Vianu necesită timp. Sau eu una am nevoie de mai mult de două ore. Mă rog… După cum ziceam, doamna profesor a optat pentru o mustrare-morală cu iz apocaliptic în detrimentul unui curs de TL. Nimic de zis pînă aici. Întrebarea pe care mi-o pun eu este what the fuck is the use of all this? Da, am colegi care după aproape trei ani de facultate nu sînt în stare să scrie corect după normele ortografice ale limbii romîne. Da, presupun că indivizii respectivi nu sînt în stare să-şi structureze coerent un text pentru un examen (lăsînd la o parte reproşurile mele care sînt deja nişte problem clasice: prea mult în prea puţin timp). Dar nu pot să nu mă întreb în acelaşi timp dacă nu cumva vina nu îi aparţine în exclusivitate studentului. Trebuie să fii de-a dreptul obtuz ca să nu-ţi dai seama că asemenea catastrofe îşi găsesc explicaţia în două puncte.

Primul e criteriul de selecţie la admiterea în facultate de care am mai scris şi cu care nu sînt de acord şi nu voi fi niciodată, şi anume admiterea pe baza mediilor de la Bacalaureat . Care bineînţeles că îşi are explicaţia sa: finanţarea pe cap de student, o enormitate. Normal că interesul e să intre cît mai mulţi, căci altfel cum şi-ar atrage iubita universitate bănuţii cuveniţi?!? După-aia mă trezesc eu punîndu-mi întrebări existenţiale de genul cum este posibil să nu avem o sală pentru anumite cursuri? Oare asta înseamnă că sînt mai mulţi studenţi decît numărul pe care îl suportă clădirea în sine?

Al doilea e faptul că studenţii trebuie să promoveze examenele, să asigure o continuitate. Pe scurt, profesorii trebuie să aibă studenţi la cursuri, şi studenţii nu-i ai dacă îi exmatriculezi pentru că efectiv nu ştiu să scrie.
Deci, în condiţiile în care toată lumea cunoaşte aspectele astea ale vieţii universitare bucureştene, care mai e rostul unui discurs în care ni se vorbeşte despre responsabilitate şi alte valori care, cică ne-ar lipsi? Cine naiba duce lipsă de responsabilitate? Studenţii ăia care trec ca gîsca prin apă printr-o facultate sau profesorii care fac acest lucru posibil? Oare distinsa doamnă profesor e conştientă că participă activ la degradarea continuă şi prograsivă în care se află facultatea la care sînt acum studentă?! Şi dacă este, atunci cum poate să ne verse doar nouă în cap lăturile eşecului?

Asta aşa, doar o mică bubă care îmi furnizează mie cantităţi enorme de material asupra căruia mă trezesc meditînd. Partea bună a faptului că ciclul s-a redus la 3 ani e că se termină mai repede. Că nu mai rezist!

2

Eu, sentimentala

mi-aş dori atît de mult să ştii
că de cîte ori te privesc de la distanţă
oamenii dintre noi sînt cei mai fericiţi

Se de dică unui eminent student de litere, actualmente masterand care probabil nu va afla niciodata că eu i-am citit toată noaptea blogul în loc să citesc pentru examenul de mîine, pe care desigur că îl voi pica.

O să pun şi o melodie frumoaaaasă frumoasă…