0

Fire de păianjen still..

cella
Surpriză, dar nu e Mihail Sebastian, e tot Cella Serghi.
Mi-aş dori parcă să nu mai scriu despre ce cărţi citesc, pentru că o fac alandala aici… nici ştiinţific, nici măcar bine articulat, nici nimic. Pentru că nu scriu pentru o revistă sau ceva similar, parcă mi-am pierdut şi puţinul pe care-l aveam în liceu (acum că sînt la facultate e explicabil să fiu descopusă şi mai mult, ca să nu zic efectiv tîpită de toate cele academice- am ajuns la vorbele cuiva care-mi zicea că dacă îţi place să scrii şi să citeşti nu înseamnă ca locul tău e neapărat la facultatea de litere, wich is more than true).
Dar na, enough about me, am citit Pe firul de păianjen al memoriei al Cellei Serghi, carte care am senzaţia că e cea mai bună a ei, şi am tupeul s-o zic chiar dacă n-am citit restul.
O cronică a perioadei interbelice din punct de vedere cultural. Romanul e un colaj de scrisori, articole din presa literară, citate din propriile romane, citate din alte opere străine, extreme de bogat în referinţe şi surpriză (sau poate nu pentru cunoscători), foarte puţin proustianism.
Extraordinar de bine redată relaţia specială pe care autoarea a avut-o cu Camil Petrescu, pentru toţi fanii poveştii ăsteia de dragoste din literatura romînă sau pur şi simplu fanii lui Camil Petrescu (chiar, mă întreb cine naiba mai e în ziua de azi pe bune fascinat de opera şi personalitatea scriitorului ăstuia, în afară de nostalgicele profesoare de romînă şi de academicienii de carton?! Pe bune vreau un om simplu sau un elev de liceu care pur şi simplu să-l fi citit de curînd pe Camil Petrescu şi să zica da, ass-kicker sau măcar da, mi-a placut) e chiar ceva consistent. Ca să bag un mare spoiler: romanul se deschide şi se închide cu Camil Petrescu, asta înseamnă ceva, după cum şi toate speculaţiile în legătură cu enigmaticul personaj din Patul lui Procust, Doamna T. converg către Cella Serghi… Apoi autoarea mai descrie şi prietenia cu Mihail Sebastian, şi întîlnirile cu Liviu Rebreanu, cu Lovinescu, sedinţele din cenaclul Sburătorul, întîlnirea cu Papadat-Bengescu, ba chiar şi una cu Ilarie Voronca care se îndrăgosteşte de ea. Oricum, romanul e plin de figuri de literaţi şi de artişti, inclusiv Magdalena Rădulescu care i-a şi făcut portretul Cellei Serghi, portret care, dacă n-am citit eu prost pe net se găseşte la Muzeul de Artă din iubitul meu oraş Constanţa.
După cum am spus mai sus, dar simt nevoia să mă repet, e şi o cronică foarte bună a vieţii literare interbelice. Sînt bucăţi de cronici literare, sînt descriei interesante ale modului în care autoarea şi-a scris primul roman, Pînză de păianjen, pe care eu l-am cotat ca fiind so & so acum cîteva posturi…
Aş mai scrie sute de pagini despre cartea asta, dar nu are rost. Cel mai rău îmi pare că nu am descoperit-o mai devreme, pentru că aşa aş fi înţeles mai multe. Ăsta e romanul care trebuie recomandat în liceu cînd se studiază romanul modern, pe lîngă Camil Petrescu, nu comentarii idioate prost fabricate bune de memorat aiurea.
Sincer, cel mai mult îmi doresc să găsesc o modalitate prin care să-i fac să vadă şi dincolo de sistemul ăsta infect. Să citescă şi să se prindă singuri că Camil Petrescu (nu mă interesează cacofonia) a fost ceva mai mult decît un nume sîcîitor pe care trebuie să-l memoreze pentru un examen. Că în spatele oricărei cărţi e ceva mai mult decît ceea ce lasă să se vadă.
A, să mai spun că mi-a plăcut mult?
Acum m-am reapucat de Fiul Risipitor şi cred că o să doară.. hehehe…

Reclame
0

Cella Serghi

Vă mai amintiţi de faimoasa chesea cu dulceaţă care dispare misterios în Vizita lui Caragiale? (da, da, toata lumea ştie episodul, inclusiv copiii de clasa a cincea, care btw, la ce s-or fi gîndind ei după ce citesc giumbuşlucurile pe care le face copilaşul ăla?)
Ei bine, se pare că în epocă faza cu dulceaţa, sau mai bine zis cu dulceţurile a fost mult timp de top. Nu ştiu cînd a început şi cînd s-a terminat, dar prin romanele noastre (alea cîte sînt şi cum sînt scrise…) adesea este pomenit ritualul. Se pare că făcea parte dintr-un întreg protocol de primire şi de servire a oaspeţilor şi în plus se găsea şi prin cofetării şi bistrouri.
Acum întrebarea mea e… de unde popularitatea dulceţii printre trataţiile obişnuite? Ăsta nu era cumva un tabiet oriental? (să mă corecteze cineva dacă bat cîmpii, informaţiile sînt puţine şi n-am chef să insist în profunzime) Şi-apoi nu înţeleg cum puteau să mănînce oamenii dulceaţă goală? Nu li se apleca? Ce-i aia să servim dulceaţă? Eu acasă o mănînc doar în iaurt şi în orez cu lapte, rar cu biscuiţi simpli dar în rest nu mă ating de ea pentru că e groaznic de greţoasă.
În fine, trecînd peste paranteza asta lungă, ziceam că parcă aş vrea să scriu despre Pînza de păianjen a Cellei Serghi. Dar parcă n-am chef să scriu nimic eseistico-academic. Aşa că o să zic pe scurt că e un roman care se cam scaldă în două ape. Pe de-o parte am citit pasaje foarte foarte mişto, acum îmi vine în minte plimbarea Dianei Slavu prin cartierul tătărăsc de la Balcic, tot felul de flashuri cu statuia lui Ovidiu, geamia şi Mamaia cu cale ferată şi peron (uau!) şi poate şi altele pe care nu mi le amintesc acum. (mi-am amintit suita de specialităţi gastronomice din care nu lipsesc dulceţurile, sacîzul, cornurile cu nucă, rulourile cu caimac… culoarea locală e miştocuţ surprinsă, să zicem) Pe de altă parte m-au omorît pasajele patetice, pendularea constantă între dragostea pentru Michi şi dragostea pentru Alex, autoanaliza şi încearcarea de a explica anumite acţiuni şi gesturi. Partea care mi-a plăcut e că în spatele fiecărei siluete masculine tronează Petre Barbu. Nu vă zic cine e, citiţi cartea şi o să aflaţi.
Cît despre ce s-a tot spus despre cartea asta, ba că e feministă, ba că Margaret Mitchell, oricum nu aş îmbrăţişa nicio viziune. Ba mai mult, cred că pasajele melodramatice ar fi fost suportabile dacă personajele ar fi fost mai puternice. Cred că ăsta e minusul overall, sînt niste personaje parcă nedefinite. Şi mă refer la absolut toate. Nu extă un contur precis, o tuşă finală care să cadă frumos şi să dea bine. Inclusiv în cazul Dianei Slavu, parcă toate dominantele se anulează reciproc şi nu lasă la sfîrşit nimic, sau lasă prea puţin.
Totuşi, eu sînt mulţumită că literatura asta a noastră a produs şi un asemenea roman, dacă personajele alea ar fi fost mai înfipte puţin, poate că aş fi ridicat steguleţul victoriei. Dar aşa nu…

P. S. Plec în vacanţă poimîine aici. M-am înarmat deja cu costum de baie, loţiune de plajă, cărţi, filme, laptop şi speranţe de wireless.
Btw, m-am gîndit să inaugurez o super nouă categorie pe minunatul meu blog, care o să se numească steguleţul victoriei şi în care printre altele o să povestec despre cum citesc eu din cînd în cînd cîte un roman din frumoasa noastră literatura naţională. Povestind, o să şi încerc să argumentez dacă merită sau nu ca steguleţul victoriei să fie ridicat de gingaşa mea mînă în cinstea lui…
Stay tuned, în episodul următor Mihail Sebastian cred…

5

Cărţi

Azi am făcut săpături prin bibliotecă şi am găsit o grămadă de chestii minunate de care n-am mai auzit vorbindu-se, decît vag şi în contexte imbecile. Dintre multele cărţi pe care sper că cineva din familia mea le-a citit (deşi cred că de la maică-mea am căpătat obiceiul de a cumpăra cărţi pe bandă rulantă, chit că n-am timp să le citesc pe toate) tre’ să amintesc una monstrous de groasă de Ileana Vulpescu cred, Arta conversaţiei, vreo două de Tatulici printre care Ceainicul de argint pe care-o începusem într-o vacanţă fiind la bunici (cred că de-acolo am şi cărat-o), vreo trei de Cella Serghi (despre care o să scriu în scurt timp, dacă tot e sesiune măcar să mă laud cu ce citesc deşi n-ar trebui), cîteva de Cezar Petrescu (nu-mi mai amintesc ce profesor pe la şcoli l-a cam desfiinţat- o să cercetez dacă avea sau nu dreptate), cîteva de Mihail Sebastian, în fine, am o bibliotecă mare şi mişto. Şi da, mă laud oricînd şi la orice oră cu ea. Bibliotecă în care nu mai am loc şi care s-a prelungit şi îmbogăţit în ultimii ani, de cînd am început să-mi strîng alocaţiile şi să mi le dau pe cărţi.
În rest, mîine o să număr şi prima restanţă din viaţa mea de student (mai e necesar să le reamintesc toturor că mi-a mîncat zilele?) pentru că nu mă duc.
Mai voiam să mai zic ceva… despre Disney şi Pixar şi animaţie dar m-am plictisit şi mi-e somn.

Ah, btw…

Se mai poate da de domnişoara Denisa Cîrlomăneanu?

Răspunsul este, în general, nu. Dacă vrei să dai de mine în perioada asta tre’ să ai un motiv bine întemeiat şi să ştii cum să acţionezi.
Aviz amatorilor de identităţi duble-triple-cvadruple şi aşa mai departe, degeaba vă faceţi 1000 de nickname-uri şi coaceţi strategii peste strategii, ştiu eu cine-mi sînteţi.