0

Brânza

Nu sunt machedoancă, dar îmi place brânza. Sunt chiar lipoveano-basarabeancă, mă trădează forma rotundă a feței, ochii spălăciți, părul blond și tenul închis. M-aș vedea bine în partea aia a Dobrogei, nu prin podișurile uscate presărate cu oițe, ci prin delta sălcie și gri. Dar asta nu înseamnă că aș putea să trăiesc fără o telemea untoasă de oaie, care de obicei trebuie să miroasă a putină și a stână de Dobrogea, nicidecum ca aia de la munte.
Revenind la realitatea noastră urbană, iată-mă într-un supermarket hotărâtă sa nu-mi iau brânză la țiplă de pe raft, ci să-mi iau dintr-aia pentru care un minim de interacțiune cu o persoană de obicei draguță și serviabilă este necesar. De câte ori trebuie să merg la raionul cu pricina mi se pune un ghem în stomac. Haosul domină această ridicolă formă de a face cumpărături într-o uzină dezgustătoare a consumerismului. Nimeni nu știe care e coada. O vitrină infinită, lungă de câțiva metri buni expune cu nonșalanță mezeluri, mâncare gătită, salate, măsline, murături, brânzeturi și Sfânta Brânză. Multe cântare și vreo doi oameni pierduți încercând sa servească, vasăzică, cumpărătorul.
Mă așez, deci, în fața brânzei. Mi se pare de bun simț să stai în fața brânzei dacă vrei să iei brânză. De ce aș sta la măsline? Măslinele par punctul 0, dar coada se termină la Mama Dracului, la fileurile de crap și salatele de icre. Adică în cealaltă parte a supermarketului. Nu mi se pare ok să mă așez tocmai acolo. Mă hotărăsc să rămân în fața brânzei. O văd prin geam și știu că doar o mână bună ar putea s-o ia de-acolo, s-o cântărească și să mi-o paseze rapid. Știu că nu se face. Dar asta este.
Nu sunt nesimțită. Decât în cazuri de forță majoră. Niciodată nu am mințit, nu sunt nici genul care să îmbârlige omul. Nu prea pot să fraieresc pe nimeni. Am o mutră inocentă care mă trădează pe vecie. Însă, câteodată, plictisită de ridicolul și de absurdul acestei vieți, am niște crize de sinceritate și de anarhism. Mi s-a întâmplat și în liceu, și la facultate, și chiar hăt, până în ziua de azi. Îmi place să promovez aceste mici accese de nebunie absolut necesare.
Mi se face semn să mă așez la coadă. Eu, tot lângă brânză. Lângă mine, coada își continuă mersul ei ridicol până în dreptul măslinelor. ‘Treceți domnișoară la coadă, că și noi tot așa am făcut’, îmi spune o doamnă în vârstă, tunsă scurt și cu ochelari, înșfăcând o pungă de măsline verzi în semn de victorie. Sfântul exemplu al obedienței! Iată, empatizez cu tine, înțeleg că ai vrea să spargi mersul lucrurilor, dar hai. Treci acolo în rând și șezi blând. La coadă!
Eu nu mă dau. Ba chiar în demersul meu de breaking the law, mă trezesec urlând ‘Sunt ferm convinsă că pot să iau o bucată de brânză și fără să stau la coadă!’ Avangardă curată! Vasăzică știu ce fac și nu încerc să vă păcălesc. Vine și doamna care sevește în dreptul meu, întrebându-mă dacă am stat la coadă. Normal că nu am stat și nu văd de ce-aș minți. Nu am stat la coadă și nici n-o să stau. Dați-mi o dată pentru totdeauna nenorocita de brânză și să terminăm cu prostiile. Șocată la auzul adevărului brut, doamna se blochează. Cum adică, nu am stat la coadă, nu mint și vreau brânză? Whaaaaaaaaat? ‘Domnișoară, v-am zis să treceți la coadă, vreți să-mi aud vorbe??? Chiar așa?’. Nu doamnă dragă, vreau o bucată nenorocită de brânză și nu vreau să mă așez la Mama Dracului pentru ea. Îmi și închipui ce revoltă ar fi generat demersul meu anarhist. Toți codașii, revoltați că am reușit, în sfârșit, să fentez coada, să sparg această ordine fizică și morală până la urmă, să înhaț brânza fix sub nasul lor în timp ce timpul ar fi curs cu o viteză năucitoare peste trupurile lor împietrite și avansând lesne spre scopul unic: măslinele dietetice, sălățici cu ciuperci și pui… sau… brânză, ar fi înnebunit. Aș vedea doamnele aruncându-se înnebunite peste vitrine, păruindu-se cu celelalte doamne, înhățând și distrugând cu ură toate bunătățile. Aș vedea formându-se echipe de transport din mână în mână până dincolo de nenorocitele de geamuri care blochează accesul la alimente. O orgie-vrac, deșănțată și virulentă, în care nu s-ar mai sta la nicio nenorocită de coadă așteptându-l pe Sulică Spătaru să te servească după efortul de a fi civilizat. S-ar fi desființat fiecare vitrină cu produse vrac din supermarketuri. Oameni fără locuri de muncă, poate victime, revolte peste revolte. Asta s-ar fi întâmplat dacă mi s-ar fi servit brânza fără sudoarea civilizației. Dacă mi s-ar fi făcut un gest gratuit. Dacă fie și numai pentru o secundă aș fi fost specială.
Evident, la final am urlat că nu mai iau nici o brânză, că prea mult am stat răstignită în fața ei. Chiar așa, cum ar fi să ne așezăm la coadă la roșii pe la absorbante sau să cerem păturicile pufoase la raionul de făină, să vină, vasăzică, o doamnă și să alerge de colo-colo prin tooooot magazinul. Și eventual coada la brânză să înceapă undeva dincolo de granițele acestei țări, poate în Antarctica sau în jungla amazoniană și numai după ce am fi ucis o mie de leoparzi și de oameni ai zăpezilor să fim demni să ducem în drum spre casa de marcat o brânză… poate numai atunci…
Sunt o anarhistă mică și niciodată n-o să mă dau în lături de la exerciții de improvizație de felul ăsta. Asta sunt. O anarhistă fără brânză…

0

Failure to communicate

Aveam șase ani când apăruse The Division Bell. Era după Revoluție, stăteam la bloc și dacă nu mă-nșel, era și anul în care nu numai că ne luasem casetofon și televizor color, dar aveam, în sfârșit, și televiziune prin cablu. În timp ce taică-miu îl asculta siderat pe David Gilmour povestind despre cum iarba era mai verde beyond the horizon of the place we lived when we were young, eu nu puteam încă să concep că există un canal cu desene animate non-stop.

Nimeni nu se mai aștepta la altceva, nici după Division Bell, nici după televiziunea prin cablu, iar lucrurile se așezaseră încetul cu încetul și începuseră sa capete un sens. Beculețele verzi, galbene și roșii ale casetofonului pâlpâiau sacadat pe ritmuri de Queen și Bob Marley, dar o luau inevitabil razna pe Dark Side Of The Moon. Vino să vezi cum face ăsta pe Pink Floyd, îi aud și acum pe niște prieteni de familie glumind, amuzați și dezamăgiți în același timp de faptul că în loc să testăm ledurile pe Coco Jambo, Casablanca sau Ace Of Base, la mine găseau numai ciudățenii.

Mai târziu, în liceu, după ce știam pe de rost toate versurile de pe Dark Side și Division, mă trezisem, foarte tristă, dansând cu cine nu trebuie la o petrecere pe Wish You Were Here. Cu toții ne împărțisem în cel mai nepotrivit mod cu putință, cu toții cântam în gând Marelui Absent, adică acelei persoane care a promis că vine și care din motive cu totul irelevante nu a mai venit. Lui, celui pe care îl cunoșteam de câțiva ani și alături de care aveam melodramatica impresie că am fi fost two lost souls swimming în a fishbowl year after year îi transmiteam prin puterea gândului Wish you were here, dezgustați de cel de care ne lipeam fizic trupurile în momentul ăla.

Undeva într-un tren, cântand la chitara Julia dream, dreamboat queen, queen of all my dreams în timp ce toată lumea se întreba de unde naiba am scos-o, spunându-le cu mândrie că e Pink Floyd chiar dacă nu seamănă. Nimeni nu ascultase de fapt toate albumele, nimeni nu știa să pigulească o melodie obscură de pe unul din albumele mai puțin cunoscute și relevante. Nimeni nu știa pe de rost toate melodiile, căci niciuna nu semăna cu cealaltă iar Pink Floyd ori te hipnotizează pe veci ori nu îți spune, iremediabil și ireversibil nimic.

Childhood‘s end, your fantasies merge with harsh realities cânta iar David Gilmour într-o vacanță de iarnă la Constanța, când nimic nu mai avea niciun sens.

Când l-am auzit iar pe Gilmour pe Louder than words mi-au dat instantaneu lacrimile. Este ceva intim, dincolo de cuvinte, să vorbești despre emoții de genul ăsta. Este un bumerang din trecut, care te lovește cu o viteză cel puțin dublă față de cea cu care a fost aruncat. Te arunci pe pat, închizi ochii și simți, din nou, ceva. O legătură cu un trecut ultra-subiectivizat, deformat și metaforizat.

Nostalgia apare ca suferință provocată de ignoranță. Ești departe și nu știu ce se întâmplă cu tine, spune Kundera în una dintre cele mai bune cărți ale timpului nostru. Jung o spune chiar înaintea lui, în problema libidoului care scade cu cât contactul cu lumea mitică în care, culmea, ne petrecem primii ani din viață se pierde. Pierdem ceva și în timp și în spațiu, ne depărtăm, ne pierdem și chiar dacă suntem aproape, nu ne mai putem aduna.

E greu să vorbești despre criza aceasta a pierderii și a mesajului care se pierde, pe care au tot încercat floyzii să o exprime. Ar trebui să se scrie cărți despre capacitatea muzicii lor de a transmite faptul că nu mai putem transmite nimic, că orice mijloc de comunicare este bruiat, parazitat, defect. S-au spus atâtea infinite tâmpenii despre natura lor progresivă, despre avangardă… Avangarda este o reacție, un măcel conștient și un marș triumfător pe cadrave (delicioase, dacă vreți). Floyzii au fost deasupra acestui circuit. Și nimic nu e mai reconfortant,mai trist și mai frumos decât să știi că până și ei știu asta.

Le-aș spune tuturor celor care îndrăznesc să aducă în discuție faptul că nu există versuri pe The Endless River, ca Pink Floyd ar fi putut exista fără ca nici măcar un singur cuvânt să fi fost fizic articulat alternativ de Gilmour sau de Waters pe vreo banda magnetică. Faptul că au ales muzica ca vehicul de transmisie e irelevant. Ar fi putut la fel de bine să inventeze o noua tehnică în artele plastice, poate un nou sistem binar, ternar, un alt limbaj de programare, un alt fel de alfabet cu alte caractere, un alt mod de a articula sunetele, un fel de a transmite informația prin impulsuri nervoase. Ar fi arătat la fel de inachevé, la fel de neregulat.

Să nu mai fim deci ignoranți, să ne trântim pe pat și să ne hrănim libidoul cu ultimul album Pink Floyd.

Words are very unnecessay and they can only do harm, vorba unui alt semizeu…

0

Calaful, califul şi pilaful

Când eram mai mică, aveam şi eu, ca mulţi alţii, pick-up şi viniluri cu poveşti. Ei, când ascultam « Lampa lui Aladin » gândul îmi zbura aiurea la tot felul de bunătăţi de mâncare, la prăjituri delicioase, la fructe zemoase şi la minunatul pilaf cu pui al maică-mii. Pilaful ăsta mă cam urmărea într-o veselie, de la începutul poveştii până la sfârşit.

Acum, după ani şi ani, când am regăsit gurmanda poveste pe internet, numai ascultând primele replici, iar mă gândesc numai la baclavale şi la alte nebunii. Normal, de vreme ce actorii ăia minunaţi vorbesc ca şi când ar fi cu toţii la un maaaaare ospăţ, şi printre două trei îmbucături şi gâturi de cine ştie ce lichior-limonadă mai bagă şi câte o vorbă despre Aladin. O tortură !
Ia poftiţi la poveşti !